~ Primăvara naște dorințe cu flori de cireș ~

~ Sunt un ghețar care mă topesc,

Căci ești primăvara centrului meu,

Eu sunt o stea dintr-un fulg de zăpadă,

Tu un mărțișor sub formă de flacără.

Când totul îngheață în mine,

Tu apari ca un Soare primăvara

Și dezgheți tot... tot în mine.

Până și bătăile inimii nu mai sunt aceleași

Și în interiorul meu transformi florile de gheață,

În flori care ard, ca un vulcan

Și totul devine o grădină plină de parfum, de iubire.

Totul e ciclic, se repetă de fiecare dată când revii,

Atunci iarna din mine se duce,

Iar fluturii din stomac învie și înnebunesc după zbor,

Au nevoie de degetele tale să-i ghideze peste tot pe trup,

De săruturile tale să le facă curcubeu spre cer.

Toate sunt ca niște lovituri de bici pentru porii mei,

Ce încep să emane polen prin petalele florilor din mine,

Carnea mea devine un delir îmbătată de parfum

Iar epiderma răspândește particule luminoase

Ce conversează cu stelele de primăvară în mintea iernii mele.

Hai primăvară! Vino și învie-mi simțurile adormite de frig de iubire,

Umple-mi colțurile minții întunecate cu Soare,

Acoperă-mi rănile de ger cu petale de flori și vindecă-le,

Întoarce-mă și trezește-mă la viață,

Cu respirația ta care adie tandru pe piele

Și naște în mine dorințe cu flori de cireș.

Vino, căci iarna din mine are nevoie să se topească din iubire

Și primăvara din tine, are nevoie de iarnă să-și exprime pasiunea. ~

~ Odine ~

~ Înger frumos, dar plin de păcate ~

~ Înger frumos, dar plin de păcate,

Cu o mie de fantezii ce le ai în suflet,

Vino să mă vizitezi în noapte,

Să-mi dai dulce pace.

Sfințește-mi somnul agitat

Cu chipul tău de arhanghel,

Bunul meu, veșnicule înger pierdut

Atinge-mi visele cu strălucirea ta,

Cântă-mi vorbe de iubire cu miere în glas,

Privește-mă în ochi și dă-mi aripi să te urmez

Căci eu îți sunt amanta nopților de vară.

Tu ești viața și zâmbetul meu,

Ești aici să-mi îndulcești clipele,

Cu blânde adieri de harpă caldă

Și să-mi luminezi cerul în noapte.

Tu pentru mine,

Ești acel fulger plin de iluzii,

Cel care păzește comoara sufletului meu,

Dar care îmi trăsnește inima în o mie de zări.

Deții tronul, mintea și inima mea,

Cea mai de preț bijuterie a vieții mele

Ți le-am donat de bună voie,

Ai grijă de ele și le păzește de tot ce-i rău

Și nu-mi îngheța visele și le sparge în cioburi.

Veghează-mi somnul și atunci când râd sau plâng,

Când am nevoie de tine și când mi-e dor,

Căci altfel nu știu a respira.

Te iubesc fără simțire și vise și în trăire,

Cu toate durerile umane și bucurie infinită

Și-ți caut ochii cu mâini goale de oarbă,

Te iubesc involuntar, cu urechile închise la ce-i în jur

Și buze arse de sărutări pierdute.

Îngerule frumos nu te preface-n demon, nu te pierde,

Nu mă pierde și pe mine în pierzania ta,

Căci eu cred în tine ca înger nu ca demon

Chiar dacă odată demonul a fost cel mai frumos înger. ~

~ Odine ~

~ Iubirea are cuțite nu ursuleți de pluș ~

         ~ Astăzi o să fie o altfel de postare.

    Zilnic văd și fac cunoștință cu oameni care sunt tăiați sufletește de alți ”oameni”. Rămân tăcuți, pierduți și au nevoie de ani buni să ajungă să-și vindece și să-și curețe rănile făcute de alții. Poate de asta și scriu despre ei. Despre oameni care ”locuiesc” în relații toxice, care își lasă sufletul mâncat de viu de devoratori (iubiți) înfometați de iubire. Devoratorii nu iubesc, dar își doresc iubirea atât de mult, încât se hrănesc cu iubirea altora, tăind bucată cu bucată din celălalt.

       Viața este ca o scenă, iar tu trebuie ești exact la un balerin care are în vârful poantelor cuțite. Trebuie să dansezi atât de fin și de ușor, ca și cum ai pluti, să calci printre alții fără să îi rănești măcar o dată. În clipa în care vei reuși să faci asta, te poți numi demn de aplauzele celor din public.

      Știu că mulți vor spune că uneori e inevitabil să și rănești, atâta timp cât ești începător în a dansa pe scena vieții. Eu spun că nu. Poți fi începător, dar tu singur îți poți controla mișcările, în așa fel încât să nu îți rănești partenerul de dans. Totul ține de imaginație și de dorința de a deveni un adevărat dansator. Să te gândești, că și partenerul tău are aceleași cuțite în vârful poantelor și totuși te protejează, pentru că îi pasă de tine, pentru că te iubește. Dacă tu nu simți același lucru ca și el, nu intra pe aceiași scenă în același dans. Dacă simți că nu mai poți, oprește-te și spune-i asta înainte de a îl tăia pe suflet. Asta înseamnă să fii om.

       Iubirea are niște cuțite al naibii de ascuțite, nu ursuleți de pluș și poate astăzi tu rănești, dar ele se întorc asupra ta. Am auzit atâtea scuze, din partea celor care au lovit mișelește în alții, încât m-am săturat. Sunt doar scuze. Nu ești absolvit de nimic, doar pentru că îți găsești scuze. Uneori mai mult te afunzi. Ei o fac doar pentru a-și liniști demonii lor interiori, pentru propria lor conștiință, care la un moment dat îi va trăda și ea, pentru că nu poate fi păcălită prea ușor. Pe ea o minți la început, până o umpli de sângele altora, apoi se sufocă.

       Trăim în timpuri în care oamenii nu mai știu să fie oameni. Se iubesc, se lovesc, iar se iubesc, iar se lovesc, până când ajung la ură, sau mai rău la a își face rău unul altuia. Viața nu e roz mereu, dar măcar nu o umple de rahaturi. Aș putea spune multe, iar cei care au înțeles ce vreau să spun, nu mai au nevoie de alte cuvinte. Cei care nu și se simt lezați, ghiciți ce vor face? Vor aduce scuze, sau acuze.

     Scena vieții e ca un câmp de luptă, dar fără conducător. Nimeni nu luptă pentru alții, dar luptă pentru ei. Unii luptă să nu rănească, alții luptă să se vindece, iar alții calcă totul tăind tot ce prind din lașitate, nu din eroism. Erou nu ești când ai ucis cât mai mulți în lupta cu viața, ci dacă ai ajuns departe fără să fii rănit pe cineva. Ăsta da merit, pentru că de rănit poate răni tot tâmpitul laș, pentru care singura apărare este atacul. ~

~ Odine ~

~ Puterea ta ~

~ Ai o putere atât de ciudată,

Să mă faci să mă simt în cer  sau în sărăcie absolută,  

Într-o plăcere supremă  sau într-un vid plin de sentimente, 

Cu un singur cuvânt să mă simt fericită sau scursă de tăcerea ta.

Învii atunci când te văd și mor în fiecare minut când nu se întâmplă asta.

Nu știu cum ai puterea asta de a mă afecta așa

Și nu am justificare pentru nebunia de dragoste care mă devorează.

Repet cuvinte cu care să te combat,

Dar rămân cu o declarație fără noimă atunci când o fac.

Sunt în cele din urmă o reflecție

Care degajă mii de vise și temeri

Și mărturisesc că dragostea este sculptată în fiecare linie a sufletului meu

Ce așteaptă nerăbdătoare să fie citită și auzită.

Când sunt în brațele tale toți demonii din mine,

Se transformă în îngeri tăcuți,

Dar când există doar tăcere devin niște strigăte puternice

Și mușcă din mine fără milă.

Nu pot înțelege cum un singur cuvânt,

Un singur gest, un singur minut din timpul tău,

Pe mine mă întoarce pe dos luni întregi.

Toate clipele alea se repetă în mintea mea,

Tot aerul ăla care miroase a tine mă droghează,

Iar lipsa ta e un sevraj continuu.

Încerc și încerc să mă opun

Și ești o provocare pentru voința mea,

Pe care o construiesc, iar tu mi-o dărâmi

Căci puterea care o ai asupra mea e mai puternică,

Decât toate zidurile pe care le construiesc împotriva ta,

Căci eu le ridic și tot eu le dărâm la comanda ta.

Mă posezi și rup din mine,

Ești ceva de neconceput, dar nu pot găsi cale să lupt împotriva ta,

Împotriva puterii tale de a îmi poseda sufletul și inima,

Ca o boală fără leac, dar fără de care nu îmi permit să trăiesc. ~

~ Odine ~

~ Suflet captiv ~

~ Ai sufletul meu captiv și nu poate rămâne aici

Trebuie să trăiască, nu în locul unde aștepți totul de la el.

Nu-l mai ține cu forța și nici nu îl mai chinui,

Știi bine că te iubește doar pe tine.

Trebuie să facem o înțelegere,

Pe timp de noapte te vei odihni în sufletul meu,

Iar el va dormi pe pieptul tău și să-ți asculte inima,

Dar ziua lasă-l liber să trăiască,

Să fie ca fluturii, să zboare,

Să simtă că respiră și că trăiește.

Lasă-l să se ducă până la cer să viseze,

Acolo unde doar el și cu tine poate fi.

Cum să-l mângâi când este captiv

Și când văd cât suferă și în ciuda loviturilor rămâne?

Cum să consolez copilul din el,

Care este un adult înlănțuit,

Ce s-a învățat că pentru puținele momente de fericire,

Să accepte nenumărate de ignoranță?

El face parte din mine și are nevoie să zboare,

Să mă urmeze pe mine și să explorăm cerul,

Nu să îl simt pierdut, încățușat cu tine.

Am nevoie să îl găsesc, am nevoie să-l iau de la tine,

Nu să mă audă când scriu și îl strig dar să nu îmi răspundă.

Nu îl condamn, dar refuz să accept să depindă de tine toată viața,

Nu îl mai hrăni cu iluzii să rămână tot la tine,

Pentru că nu vreau să îl tranformi în ceva rece și dur.

Știu că te iubește fără restricții cu fiecare particulă

Și ești lumea lui, dar sper să nu moară încătușat în așteptarea ta,

Nu vreau nici să mai viseze, deși știu că e inutil să spun asta,

Lasă-l să învețe să trăiască solitar

Și să-și construiască o viață fericită.

Refuz să-l las să moară pentru o iubire,

Fără a lupta pentru viața și visele lui,

Căci visele au viață și viața e un vis interesant. ~

~ Odine ~

~ Trăiesc între două lumi ~

~ Există două lumi în mine,

Lumea mea care este frumoasă pentru că îmi aparține mie

Și o lume pe care eu nu o înțeleg,

În care uneori simt că mor, că nu te cunosc,

O lume care până în prezent este utopică.

Lumea mea este o lume altfel,

Este o dulceață care îmi copleșește gândurile,

O lume aproape perfectă unde iubirea este lege,

Totul se învârtește în jurul ei,

Iar restul lucrurilor se topesc și nu mai au importanță.

Există lumea asta în care mă gândesc 24 din 24 de ore la tine

Și lumea reală care fuzionează cu a mea,

Iar fuziunea asta aduce răul prin crăpătura dintre ele

Și întunericul ei topește din lumina lumii mele.

Nu pot opri întunericul și răul să intre,

Nu le pot opri fuziunea celor două lumi,

Așa cum nici nu pot înceta să te iubesc,

Doar că absența luminii va hrăni răul și va pune în talerul meu,

Toată lipsa de iubire de la tine.

Învăț să respir aer dintre cele două lumi,

Să înțeleg că într-o lume conduce iubirea,

Iar în cealaltă ura și indiferența,

Să accept că într-una visele sunt ca stelele pe cer noaptea,

Iar în cealaltă sunt călcate în picioare de alții.

Pe scurt învăț să trăiesc în viață,

Fără iubirea vieții mele,

Fără lumea mea curată și inocentă

Și învăt să mă transform în cineva total opus lumii mele,

Într-o persoană străină și crudă,

Care va lua legea iubirii drept ștergar de picioare,

Să consider că dorul este o slăbiciune,

Iar ceea ce simte inima e o boală de care trebuie să scap.

Cele două lumi se luptă în mine

Și nu pot trăi în niciuna din ele cu adevărat,

Într-una pentru că ea nu există decât pentru mine,

Iar în cealaltă pentru că nu mă pot acomoda acolo,

Că nu pot trăi într-o lume în care legea mea este călcată de fără de lege.

Și-atunci mă retrag undeva între cele două lumi,

La granița unde plătesc scump pentru ambele existențe,

Iar toate astea nu mi-a schimbat viața în bine,

Dar mi-a schimbat foarte mult interiorul. ~

~ Odine ~

~ Va veni ziua în care nu te voi mai scrie ~

~ Va veni ziua în care nu te voi mai scrie

Atunci când degetele mele nu vor mai tânji să citească corpul tău,

Când ochii mei nu vor mai spune nimic,

Când voi asista indiferentă la tăcerea ta,

Atunci când gura mea nu va mai găsi cuvinte,

Pentru a îți spune cât de fericită e când spune ”te iubesc”.

Când pașii mei se vor opri că au renunțat să te mai caute,

Când fluturii din stomac vor fi morți și nu-mi vor mai gâdila sufletul.

Va veni ziua când nu te voi mai scrie,

Pentru că voi fi mulțumită cu ceea ce am,

Când voi lăsa visele și voi fi fericită cu realitatea,

Când n-ai mintea mea nu te va mai avea doar pe tine acolo,

În acea zi, când voi renunța să mai mor pentru tine.

Va veni ziua când nu te voi mai scrie,

Și sufletul meu nu va mai fi de plumb,

Când îți voi zâmbi cu perfecțiunea unei statui,

Neted, fix și rece.

Atunci voi concedia dorința pentru tine,

Voi uita fiorul ce-l simțeam când închideam ochii,

Iar pielea mea nu va striga după corpul tău.

Va veni ziua aia, când nu te voi mai scrie,

În acea zi voi fi un mort în viață,

Dar va fi eliberarea de a nu mai dori o viață,

Liberă, completă, așa cum am dorit-o pentru noi,

Ci va fi un calm, o liniște care uită.

Atunci va fi sfârșitul preocupărilor mele,

De a nu știi ceea ce este în viața ta.

Da știu, știu că va veni ziua aia, când voi fi ca o stâncă,

În apele calde și senine ale vieții,

Iar tu, tu va trebui să te gândești bine de tot

Și să inventezi un sfârșit... de poveste,

Căci atâta timp cât aș fi continuat să te scriu,

Tu, nu ai fi murit niciodată. ~

~ Odine ~