~ Minte-mă ~

~ Minte bine

Minte-mă,

Spune-mi că mă iubești,

Iar eu să cred ce vreau.

Eu cred că te iubesc

Și vreau să mă crezi,

Deși, chiar mi-aș dori să mă crezi

Deși să mă crezi ar trebui să te mint.

Minciuna este vie,

Trăiește fără a trăi,

Trăiește în minciună.

Nu toate minciunile adevărate sunt dureroase,

Așa cum nici toate adevărurile dor

Și nici adevăruri care există cu adevărat.

Nu,

Nu vreau să cred că nu vreau să te iubesc,

Pentru că te iubesc mai mult decât vreau,

Mai mult decât cred,

Prin urmare te mint

Și așa am spus că nu te iubesc,

Pentru că te iubesc.

Tu mă iubești?

Și așa termin ziua de astăzi întrecând în minciună

Cel mai mare mincinos.

Totul este o minciună... ~

~ Odine ~

~ Declar ~

~ Da, ”te-am iubit”

În orice lacrimă care aluneca pe piele

Și a săpat drumuri pe viață.

Da, ”te-am iubit”

Cu zâmbete colorate și timide

Ce uneori mă dureau.

Da, ”te-am iubit”

În nopțile în care nu dormeam,

În căutarea ta.

Da, ”te-am iubit”

În toate scrisorile în care te-am strigat,

În fiecare cuvânt care te chema la mine.

Dar, recunosc în momentul ăsta,

Că realizez, între ”te-am iubit” și încă ”te iubesc”, 

Nu a fost niciodată vreo diferență,

Așa că declar, în mod oficial că încă ”te iubesc”.

Declar că ”te iubesc” ...

Între stele, în valurile mării,

În imensitatea plajelor acoperite cu nisip,

Declar că ”te iubesc” ...

În fiecare poem în care te scriu,

În care se simt emoțiile,

Declar că ”te iubesc” ...

În toate nopțile nedormite, departe de tine

În furtunile îngrozitoare ale sufletului,

În tot acest dor imens.

Declar că încă ”te iubesc” ...

Deci, pur și simplu. 

- Te iubesc !! ~

~ Odine ~

~ Dacă te întorci ~

~ Te întorci, iar...

De fiecare dată te întorci.

Nu vrei să-mi stai prea mult aproape,

Însă nici departe nu reziști prea mult.

Aventura se duce întotdeauna

Și atunci ai nevoie de iubire,

Aventura nu mai e deajuns să te liniștească.

Ești ca o carte fără coperți...

Ca o voce care se transformă în șoapte...

Ca o toamnă care își începe metamorfoza în toiul verii.

Mirosul tău îmi mănâncă aerul care îl respir,

Sau încerc să respir.

De ce nu taci,

Să devii o carte pe care nu mai vreau să o citesc

Și să te pun pe raftul cel mai de sus din bibliotecă?

De ce strigi după mine de fiecare dată,

Să citesc și să recitesc fiecare pagină,

Fiecare silabă, fiecare virgulă și fiecare punct,

După fiecare capitol închis?

Ești pentru mine mereu o nouă poveste parcă,

Gustul dulce al descoperirii unui copil al cărților.

Îmi dai atât de puțin, dar care înseamnă atât de mult,

Mă trimiți să rătăcesc prin labirinturile minții tale

Să umblu pas cu pas

Și să aprind acolo luminile conștiinței.

Îmi ceri să te țin în palmele mele

Care chiar dacă sunt fragile și nesigure,

Îți dau partea de afecțiune de care are nevoie fiecare celulă,

Într-un spațiu fără timp și absent,

Dar care decid de fiecare dată să te păstreze.

Ai nevoie ca ele să scrie literă cu literă,,

Toate silabele încurcate, toate verbele,

Să te scriu în cuvinte, urmă cu urmă.

Chiar și fără ele știi că atunci când te uiți la mine

Toate emoțiile sunt din cauza ta

Iar când mă îmbrățișezi

Fiecare fior se transformă în frig,

Că ești ca o floare care mi-a crescut în inimă,

Care adăpostește culoare și disperare,

Dar care stă într-un câmp de iubire.

Când ai avut nevoie de mine,

Întoarce-te, dar dacă o faci,

Nu mai pleca, rămâi,

Dar pentru totdeauna! ~

~ Odine ~

~ DO-ar a ta ~

~ DOrința e mult mai mare decât ar vrea mintea să controleze,

REspirația e grea atunci când dorul mă sugrumă,

MIrosul tău mi-a pătat sufletul de culoare și parfum,

FAscinată sunt de tot ce însemni tu, încât...

SOLicită fiecare bătaie de inimă la maxim,

LAnțul iubirii îmi gâtuie existența,

SInonimul meu ești tu....

DOctorul iubirii mele ești tu...

          ... și încep și cânt încă o dată....

DO, RE, MI, FA, SOL, LA, SI, DO-ar a ta, pentru totdeauna! ~

~ Odine ~

~ Cunună de Sânziene ~

~ Azi mi-am împletit cunună

Din flori mici de Sânziene,

Să fac vrăji la mândra lună

Și descântece-n catrene.

Și-am să spun cuvinte salbă,

Să se ducă pân-la ceruri

Și-oi dansa desculță-n iarbă

Și-oi cânta cântec de doruri.

Și-ai să vii la mine-ndată,

Să-ți dau dragoste de zână

Și n-o să mai pleci vreodată

Doar când ne-o despărți tărâna.

Am să-ți pun iubire-n suflet

Și un dor să nu-l poți ține

Să te usuce până-n creștet

Cum mă uscă el pe mine.

Căci o femeie când iubește,

Cu iubire-adevărată

Nimic nu o oprește

Decât dragostea curată. ~

~ Odine ~

~ Prizonier ~

~ Războiul ăsta nu a fost al meu,

Și poate nici al tău, deși a fost creat de tine.

Dacă cineva a pierdut nu am fost eu,

Ai fost tu,

Armele mele au fost cuvintele,

Pe care poate le-ai înțeles,

Deși nu în totalitate,

Unele le-ai distorsionat,

De câte ori ai avut nevoie să o faci.

Dacă cineva a fost cobai,

Nu am fost eu,

Ci tu...

Tu ți-ai pus viața la bătaie

Și trupul drept țintă,

Gata pentru a fi ochite de armele încărcate.

Cuvintele mele nu fost menite să te lovească,

Ci să te apere pe tine de tine.

Eu nu am fost războinicul sau soldatul,

Nici măcar un erou nu am fost,

Însă tu ai fost prizonierul proriului tău război,

Război înventat și creat de tine,

Deși ai sperat poate, că îți va fi de ajutor.

Eu dintr-o privire a ta am făcut un poem,

Nu un război,

Un cântec, nu un glonț,

O poveste, nu un câmp de bătălie.

Acum te-ntorci rănit și ai nevoie de pace,

Ai nevoie ca cineva să îți îngrijească rănile,

Iar după ce te vei înzdrăveni,

Vei avea nevoie de alt război,

Să pleci la o altă luptă,

Din care vei reveni din nou lovit.

Nu te pot împiedica să te lovești din nou,

Dar pot fi cea care alină rănile.

Aș vrea să mă lași să te învăț ce e pacea,

Nu să fiu infirmiera vieții tale. ~

~ Odine ~

~ Urmă pe suflet ~

~ Am fost valul care ți-a sărutat urmele

Pe care le lăsai pe nisipul sufletului meu.

Ai avut dreptate că am secat, de când tot îți caut urmele

De când rătăcesc pe nisip în căutarea ta

Și tu nu ești, tu nu mai ești.

Tu nu ai fost decât un trecător pe malul meu

Care și-a lăsat urmele pentru o clipă

Și apoi a continuat drumul pe un alt mal,

Sau pe mai multe.

Îți place să umbli în mii de locuri,

Consideri că așa vei cunoaște lumea,

Că o viață ai și vrei să o trăiești.

Dar tot căutând să afli alte și alte locuri

Deși vei avea impresia că ai cunoscut o lume,

De fapt ești cel care nu va cunoaște nimic,

Nu vei cunoaște un loc numit ”casă”... ”acasă”.

Nu poți face casă dintr-un loc în care ești trecător,

Sau unul pe care îl cunoști parțial,

Pentru că vor fi momente când o să aterizezi în porțiuni care nu le știi

Și o să te rătăcești.

Iar atunci, o să cauți să ceri ajutor,

Ajutor altei persoane care cunoaște locul în care tu stai,

Dar de fapt nu l-ai cunoscut niciodată,

Pentru că ai fost prea ocupat să cunoști lumea.

Ți-am sărutat prea mult urmele,

Niște urme care s-au șters de fiecare dată,

Atunci când lacrimile mele le spălau.

Și de fiecare dată când simțeai că urma ta se duce,

Apăreai iar, să-ți lași amprenta

Pentru că deși ești trecător, nu vrei să fii uitat,

Ți-e teamă că uitarea, te-ar face să devii neînsemnat.

Doar că o urmă pe nisip se va șterge la un moment dat,

Pe când o urmă pe suflet, niciodată. ~

~ Odine ~