~ Car aripi de înger ~

~ Car în spate îngerul căzut

Și sufăr pentru ale sale căderi,

Să mă doară pe mine acut

Pentru urcarea lui în ceruri.

Duc cu mine aripile de înger,

Ce s-au rupt în decadență

Să-i spăl păcatul desfrânării

Prin a mea suferință.

Car în mine suflet de înger,

Să-i pot răscumpăra onoarea,

Mă rog și în soare și în ger

Să-l iau din Iad cu iubirea.

Car în spate aripi de înger căzut

Ce atârnă spânzurat de-al meu suflet mut

Și cu fiecare păcat m-afundă mai mult

În Iadul ce-mi cere jertfa urlând.

Mă cere pe mine pentru eliberare

Al lui suflet din infernul fierbinte

Prin păcatul trupesc ce i-a dat iubire

Iar mie intrarea-n morminte.

Sunt sacrificiu pentru înger căzut

Pentru tine înger ce te-am iubit atât

Îți duc aripile să-ți răscumpăr onoarea

Din patima desfrânării ce ți-a adus căderea. ~

~ Odine ~

~ Complementari ~

~ Tu iubești,

Eu te iubesc,

Tu ești fericit,

Eu nu,

Tu râzi,

Eu plâng,

Tu ai tot,

Eu nimic,

Tu citezi pe alții,

Eu te citez pe tine,

Tu îmi ceri să te învăț

Eu deja am învățat,

Tu ești mijloc de puzzle,

Eu sunt colțul,

Tu mă fumezi pe mine,

Eu nu fumez,

Tu dormi noaptea,

Eu am insomnii,

Tu visezi când dormi,

Eu te scriu când dormi,

Tu ești o flacără,

În mine arde totul stins.

Suntem complementari,

Niciodată în același timp.

Tu cauți marea dragoste,

Eu nu o mai caut,

Tu poate o să o găsești,

Eu nu o voi avea niciodată.

Dar nu o să te mai iubesc,

Nu voi mai plânge și voi fi fericită,

Nu o să te mai învăț și nici nu te voi mai cita,

O să mă apuc de fumat și voi dormi în fiecare seară,

Voi visa fără să te mai scriu.

Poate nu voi găsi marea dragoste,

Dar nu o să îți mai fiu complementară,

Nu voi mai fi prelungirea ta,

Voi deschide larg fereastra,

Voi redefini stigmatul

Și voi redeveni EU. ~

~ Odine ~

~ De ce te scriu? ~

~ Scriu și plâng.

Și iarași scriu și recitesc și plâng.

De ce te scriu?

Oricum, nici nu îți pasă și nici nu citești ce-ți scriu

Și-atunci de ce îți scriu?

Scriu de durere

Și recitesc să-mi retrăiesc durerea

Nu din sadism,

Ci din nevoia de a ierta

Și nu a te ierta pe tine,

Ci a mă ierta pe mine,

Că ți-am dat crezare,

Că ți-am dat putere asupra mea,

Că ți-am pus în mână cheile

Cu care m-ai închis pe dinafară.

Te scriu deși tu nu știi,

Nu știi pentru că nu vrei să știi

Pentru că dacă ai știi...

Cuvintele...

Ți-ar apăsa conștiința,

Te-ar măcina și ți-ai aduce aminte,

Că ai încuiat ușa pe dinafară,

Iar cheile?... Cheile le-ai pierdut,

Demult...

De ce oare te mai scriu?

De ce te-am scris atâta timp?

De ce ți-am vindecat iubitele rănite?

De ce am făcut curat în urma ta,

În viața lor?

De ce-am aerisit camera după ce le-ai alungat?

De ce nici acum nu mă eliberezi?

De ce te-ntorci și mă întorci când încerc să te uit?

De ce mai recitesc,

Să retrăiesc de-atâtea ori iubidu-te mai mult,

Ce simt și scriu și retrăiesc în minte,

Căci până și mintea mi-e dușman

Și când mai uit mi-aduce ea aminte,

Cât te iubesc și iar mă pun și scriu

Și retrăiesc, ce citesc plângând. ~

~ Odine ~

~ Draga mea prietenă ~

    ~ Draga mea prietenă. Scrisoarea asta poate nu o să o citești niciodată, deși mi-aș dori poate pentru ultima oară să te întreb ce înseamnă prietenia pentru tine. De câți ani ne știm noi oare? Și ce ai așteptat de la mine în atâția ani? Să îți dau confortul unei vieți pierdute, spunându-ți minciuni? 

     M-ai cunoscut întotdeauna ca fiind un om direct, care a spus mereu ce a avut în minte fără a te cocoloși cu abureli ieftine, un om care a fost lângă tine chiar și când viața nu-ți era prea roz și când plângeai, dar și când erau toate bune. Îmi spuneai și le spuneai celor din jur că îți sunt cea mai bună prietenă, pentru care ai băga mâna în foc pentru sinceritate și ajutor și căreia îi vei fi alături până la sfârșitul vieții. Și acum te întreb, oare când ai fost omul real, pentru că cel care a fost cu mâna întinsă către tine am fost doar eu? TU.... se pare că te-ai pierdut pe drum și pe un drum pe care l-ai ales.

       Încă îți e teamă să dai ochii cu mine, te ferești pentru că nu ai replică, să îți scuzi comportamentul, sau mai bine zis orgoliul. Orgoliul că ți-am spus adevărul, că nu ai mai putut sta acoperită cu păturica minciunii față de mine. 
      Da draga mea prietenă, pentru că eu așa te-am considerat și încă o mai fac, pentru că valoarea prieteniei pentru mine nu se schimbă. Te-ai vândut mult prea ieftin și îmi pare atât de rău să spun asta, te-ai vândut și m-ai vândut. Eu nu am vrut să te cumpăr niciodată cu bani, am vrut să te am alături cu iubire și prietenie, dar totuși viața încă mă mai surprinde, că banul cumpără și cel mai bun prieten.

    Sper doar ca viața care ai ales-o, să fie cea care să te împlinească, așa cum ți-am zis mereu, dacă îți mai aduci aminte, deși știu că îți aduci aminte, doar că orogliul leonin nu îți va permite să recunoști asta. Eu prefer să rămân același om direct, care ține oamenii alături spunându-le adevărul, ca ei să își vadă greșelile și să și le îndrepte. Nu am nevoie de oameni falși, care să îmi perie hainele, le pot peria și singură.

       De astăzi draga mea prietenă, mâna care ți-a fost întinsă și ai mușcat-o, am retras-o. Am retras-o definitiv și mi-am băgat-o în buzunarul de la piept. Acolo am o inimă mare care știe să iubească oamenii la fel de sinceri ca și mine. Tu o vei baga-o în buzunarul tău, doar că acolo o să dai de bani... da draga mea prietenă, de banii care te-au cumpărat. Care m-au vândut pe mine. ~

~ Odine ~

~ Dincolo de orizont ~

~ Dincolo de orizont

Există oameni care au suferit,

Există multe țipete

Există războaie care ucid.

Dincolo de orizont,

Există oameni care iubesc,

Oameni care înseală,

Oameni care fac alți oameni fericiți,

Alții care dezamăgesc.

Dincolo de orizont

Există bolnavi, nevoiași,

Există o lipsă de pâine,

Oameni care mor de foame.

Dincolo de orizont

Există orașe mari

Și multă nefericire.

Dincolo de orizont

Există oameni care,

Ca mulți alții,

Încă visează

De asta trebuie să existe

Dincolo de orizont, orizont.
~ Odine ~

~ Țigările ~

~ Suntem două țigări

Eu ard de dor,

Tu arzi în alte mâini,

Amândoi ardem,

Degeaba,

Până se va termina focul din noi.

Și-mi ceri să înțeleg,

Că arzi din nevoie

Din nevoia de a avea parte de foc

Și din focul tău mă sting plângâng

Și iarăși ard și iar mă sting,

Și iar m-aprinzi cu dragoste

Și ard de dor,

Iar tu arzi în alte degete fierbinți,

Iar eu mă sting de plâns

Tu arzi mai rău

Și mă usuci și mă aprinzi

Și ard de dor și dragoste plângâng.

Și va trece timp

Și o ardem de tot

Și eu și tu,

Eu de dor,

Tu de amor

Degeaba o să ardem,

Căci se va duce focul din noi. ~

~ Odine ~

~ Dorul doare ~

~ Dorul doare,

Nu se poate explica, dar știu că doare!

E un dor care doare de fiecare dată când apare și de câte ori pleacă.

Este un vid care îți invadează interiorul și ocupă toate locurile existente acolo.

Nu mai există prezență!

Este doar el acolo și ține companie tristeții tale,

Pot fi atâția oameni în jurul tău,

Dar nimeni și nimic nu poate ocupa locul ăla, care este vacant.

Sunt unii care mai înmoaie un pic lipsa,

Cei care poate simt și ei aceiași durere ca a ta,

Sau oameni excesiv de optimiști și încărcați pozitiv.

Dar tot doare, când rămâi tu cu tine.

La naiba și ce doare!

Ți-e dor de hohotele de râs sau de vorbele drăgăstoase,

Ție dor de gesturi timide și vorbe de dragoste,

Ți-e dor de miros, îmbrățișare, de mișcarea gâtului

Ți-e dor dimineața să ți se spună, ”mai stai în pat, încă e devreme”.

Da, dorul doare,

El pune o mie de lacrimi într-o singură inimă,

Până ajunge să cântărească mai mult decât propria ta greutate. ~

~ Odine ~