~ Te-a adus marea... ~

~ Te văd ca pe cineva care vine din mare,

Că marea te-a adus și m-a luat cu un singur val! 

Acest val prins m-a smuls de pe plaja mea confortabilă

Și m-a învățat să înot. 

Trăiam în medii diferite

Și a fost dificil să fac schimbări radicale și riscante,

Dar mi-am dat drumul și ți-am urmat destinația,

Devenind împreună doi oameni din Atlantis. 

Acum, valul mă ține în mijlocul apei,

Iar plaja care era în trecut mantaua mea de protecție,

Astăzi îmi este atât de străină.

Am învățat să-mi placă marea,

Care odată mi se părea atât de rebelă și crudă

Astăzi îmi e atât de senină și primitoare. 

Acum sunt una cu valurile,

Prin coregrafia dansului lor, te văd pe tine,

Împreună suntem balerinii care flutură mâinile de dor,

Ne îndepărtăm  spre mal ca mai apoi să devenim unul,

Trăim liberi și totuși încorsetați de mare.

Fiecare are partea lui de închisoare,

Dar și libertatea unui pește,

Însă închisoarea asta îmi dă libertatea să te iubesc.

Pentru că asta este dragostea,

Să dai libertatea celuilalt,

Dacă te va urma din spate este al tău,

Dacă nu, nu a fost al tău niciodată. ~

~ Odine ~

~ Cum l-am redescoperit pe Dumnezeu? ~

      ~ Cum l-am redescoperit pe Dumnezeu? În genunchi. Și eu, ca tine și ca tine și ca mulți alții, am primit suflarea lui Dumnezeu, botezul în numele lui, dar evenimentele vieții m-au făcut de cele mai multe ori să uit de el. Până în clipa în care suferința m-a îngenunchiat. Până în momentul în care de durere, am învățat să strig și să mă arunc în genunchi. Atunci am concretizat, cât de mult mă dor oasele la contactul cu pământul și am început să mă rog.

    Și am stat în genunchi și simțeam cum osul îmi trece prin carne și din carne se tocește, adâncindu-se în pământ. Dar am ignorat acea durere, pentru că durerea din suflet era mult mai mare.

     La un moment dat nu a mai contat durerea genunchilor. Din ce în ce, genunchii mei se uneau cu tărâna pe care erau sprijiniți. Cum ei și pământul se contopeau atât de bine, de parcă nu îmi mai aparțineu mie, ci pământului aluia cu care se întâlniseră și atunci am realizat că noi oamenii și pământul, suntem una și aceiași materie. Că din pământ am venit, din pământ ne tragem și tot acolo ne vom întoarce într-o zi.

    Că tot ceea ce ne dă pământul nu ne aparține ci e una cu noi, că apa care ne potolește setea e una cu noi, că cerul care da lumină e una cu noi, că fiecare gâză și floare e una cu noi. Așa am înțeles că tot ceea ce facem rău celor din jurul nostru, ne facem rău nouă.

    Din momentul în care genunchii mei au învătat să se unească cu pământul în rugăciune și sufletul meu a trecut de la durere la înălțare, am simțit mâna divinității în tot ceea ce mă înconjoară. Abia atunci l-am redescoperit pe Dumnezeu. ~

~ Odine ~

~ Gânduri în imagini ~

~ Când doi îngeri se iubesc se naște o stea. Când se despart steaua se prăbușește și îndeplinește o dorință de iubire. ~

~ Soarele este mângâierea lui Dumnezeu cu care sărută chipurile oamenilor. ~

~ Cu toții avem de cărat în spate tălpile celor care ne-au călcat pe suflet. ~

~ Ne primim sufletul în viață precum și îngerii își primesc aripile.Ne deschidem sufletul în fața vieții, exact cum și îngerii își desfac brațele spre zbor. Cu cât îl înățăm mai sus, cu atât zborul spre cer este mai lin. ~

~ Cine plânge când soarele răsare și copacii înfloresc?

Cine suspină când sufletul se încălzește și de dor se 

topesc?

Cine așteaptă să-nghețe și cioburi de sticlă pe vise să 

nască?

Sunt oamenii de zăpadă întristați că oamenii au uitat să 

iubească. ~

 ~ Oare unde se duc visele când mor? Au și ele un Rai al lor? Un Rai în care toate se îndeplinesc și zboară precum fluturii. ~

~ Îngeri cu ochi de catifea ~

~ Toate renasc din cenușă, în flori colorate și rare

Din spinii înfipți în carnea sâgerândă,

Din dezamăgiri care limitează orizontul,

Din picături de lacrimi ce se varsă în întuneric.

Toate se transformă în lumină,

Iar ploaia din ochii mei mă ghidează,

Spre bucățile de carne care au fost pierdute,

În luptele cu demonii ce au vrut să mă distrugă.

Îmi redescopăr noul corp plin de lumină,

Trezit în cântec de harfe divine

Legănat cu serenadele vocilor de îngeri,

Îngeri cu ochii senini de catifea.

Dacă te întrebă cine sunt, spune-le doar, 

Că sunt un copil de păsări fără nume,

Un copil care l-ai cunoscut pe pământ

Și care a traversat marea timpului cu câteva pene,

Pe care am îndrăznit să le numesc simplu... aripi.

Dacă te întreabă unde sunt, spune-le că acum am plecat.

Spre zarea albastră însoțită de îngeri

Îmbrăcată în alb și genunchii loviți,

Pe drumul destinului presărat de îngeri,

Îngeri senini cu ochi de catifea. ~

~ Odine ~

~ Câte vieți mi-ar trebui să mă satur de iubire? ~

~ Când mă gândesc la tine,

Aș vrea să am mai multe vieți. 

Să termin cu una mulțumită

Și apoi să trec fericită la următoarea...

Să îmi privesc trecutul și să zâmbesc,

Să pot să mulțumesc iubirii

Și să pot șopti cu lacrimi în ochi numele tău,

Care se topește literă cu literă în venele mele.

Oare câte vieți mi-ar trebui să mă satur să-ți strig numele? 

Numele care pentru mine reprezintă sensibilitate 

Poezie... care proiectează bule în aerul pe care-l respir

Pentru că o singură viață nu îmi este de ajuns. 

Ce este iubirea oricum? 

Dragostea este o scoică 

Pe care o duci la ureche, 

Să auzi în sunetul mării

Care suspină disperată.

Sau un păcat rebel

Pe care îl ispășești pentru păcatele lumii.

Ori un limbaj tactil 

Care face corpul să tremure din toți rărunchii.

O gură care refuză să rostească cuvântul exact,

Pentru că nu există nici un cuvânt pentru această disperare.

Poate că dragostea este duioșia  

Cu care mă uit la tine în timp ce dormi 

Sau furia care mă cuprinde

Când pleci și nu știu de unde să te iau.

Iubirea este: o febră de tine

Este un cuțit înfipt în os,

Poate că sunt toate la un loc sau poate nimic,

Cert este că se manifestă în mine ca o nebunie,

Că în jurul meu se mișcă totul,

Ca un pământ steril și uscat

Care are nevoie să fie înghițit de ape,

Care mă arde și-mi provoacă halucinații.

Dar în clipa în care buzele-mi crăpate îți simt sărutul,

Îmi adapă sufletul cu toate apele pământului,

Iar asta pentru mine nu îmi e suficientă viață,

Să simt iubirea care o simt. ~

~ Odine ~

~ Unde mă poți găsi? ~

~ Mă poți găsi în orice colț al visului,

De la un capăt la altul al orizontului,

În mișcarea unei crengi în bătaia vântului 

În foamea profundă a dorului, 

În partea de sus, în lumina din umbră, 

În rugăciune, dar de fiecare dată altfel

În carnea și oasele existenței tale... 

Mă poți găsi oriunde mă vei vrea, 

În culorile care ne unesc în distanță, 

În pauzele dintre scrisorile mele, 

În mângâieri ascunse în rânduri 

În căile vieții, în adevărurile tale, 

În graba lacrimilor tăcute, 

În dulcele "te iubesc"

Pe care îl spun altfel când e dor de tine.

Sunt legată de mânerul inimii tale,

Câteodată sunt în vizita în inima ta 

În îmbrățișarea imaginară, 

În mâinile tale ... 

Căci am un mod nebunesc de a iubi ... 

Sunt o fereastră deschisă către visurile tale,

Spre lumi pe care le descopăr în fiecare zi,

Spre dimensiuni paralele în vremuri perpendiculare,

În lumea îngerilor cerești,

Acolo unde inimile zboară.

Mă poți găsi oriunde mă cauți,

Iar dacă o să mă cauți o să mă afli,

În râsete vesele de copii,

Într-o mică lumânare ce arde în beznă

Pentru că dacă sunt cu tine

Inima mea radiază de bucurie. ~

~ Odine ~

~ Punct... și de la capăt ~

~ S-a mai terminat un an...

Un alt an, cu alte eventimente, alte particularități,

Care ne-a scos în cale oameni, dar ne-a luat și oameni

Care ne-a făcut să înțelegem că a trăi nu e atât de simplu

Că trebuie să simțim bătăile inimii,

Așa cum ai simți loviturile clopotului de la Catedrala Notre Dame,

Să simțim că în piept inima pulsează intens pentru ceva sau cineva,

Care să te facă să pleci în întâmpinarea sau căutarea acelui ceva,

Care să dea sensul vieții tale....

Uităm unii de alții, pariem pe știință dar pierdem jocul,

Privim prin fereastra viselor, în tăcere,

Credem că speranța este un cuțit, nu un stilou cu care putem scrie viața.

Speranța nu ne umple golul, dar avem atâta nevoie de ea,

Pentru că ne demonstrează că ceea e important e viu,

E real și ne împinge să vrem să trăim visul prin ea.

Atunci când nu mai e speranță, nu mai e bucurie,

Ești ca un om cu sufletul în cârje care nu mai dansează

Și care se târăște ca un insomniac fără nici un motiv pe străzile vieții.

Asta e lecția ce trebuie să o învățăm în fiecare an,

Să navigăm pe apele vieții chiar dacă mai există și stânci,

Chiar dacă ne lovim de ele, iar apele inimii se învolburează,

Să privim spre cerul albastru, nu la apa care ne înghețată sufletul

Să simțim senzația de plenitudine, nu la furtuna care ne zdruncină.

Pentru că atunci când toate se vor duce, sacrificiul tău

Va lăsa la final ape cristaline ca doi ochi albaștrii.

Pentru că la urma urmei....

Tot ceea ce ne rămâne sunt amintirile,

Iar o viață fără amintire nu există.

Ceea ce contează nu este ceea ceea ce ai pierdut,

Ci ce ai primit în suflet, din amintirea celor care au plecat din calea vieții tale

Și ceea ce va crește lângă pașii tăi în ceea ce au sădit ei pentru tine. ~

~ Odine ~