~ Unde ar trebui să păstrăm dragostea? ~

~ În viață există promisiuni de iubire veșnică

Și că deși mâinile sunt împreunate, acestea se despart.

Absența rănește, bucuriile de zi cu zi se sting,

Atenția puțină și marile secrete distrug proiectele de viitor,

Ploi de gloanțe traversează viața și un singur glonț poate răni,

Iar această rană să pună eticheta pe tot ceea ce faci.

Și atunci ce ar trebui să faci?

Să stingi lumina, să închizi ușa,

Să mături bucățile de pe podea

Și în tăcere, iubire și rugăciune,

Să faci în continuare cu dragoste ceea ce faci.

Și atunci unde ar trebui să păstrăm dragostea?

În ghivece cu flori, sau în cufere de lemn sculptate?

Sau într-o sticlă mare să fie la vedere?

Sau, mai degrabă să o împărțim în mai multe?

Așa ar fi mai bine protejată,

Înfășurată în hârtie colorată de cadou,

Sau într-o țesătură de mătase, sau material prețios?

Cum s-ar acomoda cel mai bine în lume?

În lumina caldă a unei lumânări ce pâlpâie

Ca sărutul aripilor unui fluture,

Sau în lumina fierbinte a soarelui

Care pârjolește inima de atâta dorință.

Există doar un singur loc unde să păstrez dragostea în opinia mea
Acolo unde ea poate fi sădită, să crească și să înflorescă,
Să dureze mulți ani până când moartea desparte,
Să supraviețuiască fără răni și să devină mai rezistentă.
Dragostea nu are nevoie de nimic dar toți avem nevoie de dragoste,
Ea depășește furtunile, intemperiile și toate obstacolele,
Este zgomotoasă ca un tunet, dar tăcută ca o rugăciune,
Iar această iubire nu poate fi păstrată mai sigur,
Decât.... în inima celui pe care îl iubești. ~

~ Odine ~

 (Această postare este răspuns pentru un prieten :)!) 

~ Ecou în mine ~

~ Fără tine soarele răsare și se stinge

Fiecare moment este o bucată mică 

Și bucată din bucată devine o inimă,

Deoarece timpul este un orizont de mici dimensiuni.

Poeziile nu sunt suficiente,

Căci ele nu transportă mirosurile sau sărutările 

Nu gâdilă pielea, nu blochează zâmbetele

Și poeziile nu-mi mai ajung la finalul unei zile. 

Promisiunile nu se fac în șoaptă...

Sunt un amestec gri, de culoare și speranță,

Promisiunile nu servesc la a liniști dorul

Ele sunt ca un zbor de viață, un labirint de emoții în aer.

Visele nu mor...

Nu țin cont de distanțe și nici nu sunt colecție de muzeu

Nu ies din amintiri și nu se ascund în cadouri goale

Visele nu mor și îmbrățișeazâ depărtările de dincolo de viață.

Dragostea mea nu e doar un sentiment...

Este un pescăruș în zbor continuu pe mare,

Ce strigă acut în centrul căptușelii inimii mele,

Numele tău ce va avea întotdeauna ecou în mine. ~

~ Odine ~

~ Mâinile ce scriu poeme ~

~ Mâinile tăcute astăzi nu vor să scrie poeme...

Trăiesc în mine și vor să păstreze tăcerea

Să stea departe de cuvinte sau să murmure șoapte.

Mâinile tăcute vor să rupă hârtia albă

Nu mai vor să o murdărească de cerneală neagră.

Vreau să privesc marea cum cântă,
Să-mi șoptească ea în valuri poezia de dragoste

Să-mi îmbibe chipul cu apa sărată de lacrimi,
Iar pieptul deschis să-mi elibereze sufletul afară
Din bucata de carne ce prizonier îl ține.
Mâinile tăcute tremură, apucă hârtia și scrie:

" Un suflet cu ochi și gene angelice

Care caută cerul, spre el să se ridice

Trupul să-l desfacă-n două,

Rupt cu mâinile-amândouă,

Să-l înalțe-n sus spre nouri,

Lunii să îi dea onoruri,

Să se-ntoarcă sidefie,

Spre omul ce a uitat să fie,

Om... și care să iubească

Până-n bolta cea cerească

Și-n poeme să-și închine

Dragostea cu pasiune.

Să fie om până-n rărunchi

Și să uite de-al său trunchi,

Căci iubirea cea trupească,

În ani și ani o să pălească,

Iubirea dintr-un suflet sincer

Urcă până sus la cer...

La marginea abisului,

Până-n centrul universului,

Iar de-acolo revine ca o zână,

Pe pământ cu o stea în mână,

Și să ardă până-n sânge,

Până viața se va stinge

Și de-acolo mai departe,

Până dincolo de moarte."

Când iubirea s-a aprins,

Iar tăcerea încet s-a stins

Cuvintele au cerut să cheme,

Mâinile ce scriu poeme. ~

~ Odine ~

~ Când dragostea unește ~

~ De atâtea ori am încercat să citesc printre rânduri, să caut sensul unor lucruri care nu aveau sens.

Atâtea ore și ore m-am jucat cu frazele, încercând să-mi maschez sentimentele sau poate să le ascund.

Am vrut să citesc fiecare uitare, să înțeleg fiecare tăcere, să caut adevărul din spatele minciunilor,

Poate multe din aceste adevăruri, au fost doar adevărurile mele.  

Cât de des am crezut că dorul meu a fost și dorința ta și că dacă îți aparțin eu ție, părea să fie suficient pentru amândoi.

De câte ori am văzut posibilități acolo unde nu mai exista nici o posibilitate, 

Am vrut să le găsesc în viața reală și în poveștile romantice cu final fericit.  

Și sunt atâtea povești frumoase ... așa cum și cărțile au atâta magie! 

Nimeni nu a trăit viața ta sau a simțit efectele rănilor tale, 

Nimeni nu a iubit cu inima ta sau a simțit durerea ei,

Nici alături de tine în fiecare noapte nu a fost când nu aveai somn, gândindu-te la tot ceea ce ai fi putut face să fie altfel.  

În gândurile tale sunt un milion de critici, pe care nimeni nu te-a auzit spunându-le.

În interiorul inimii tale e o dorință de a alege cea mai bună cale, de a stabili ritmul și de a te face proprietarul propriei fericiri. 

Tu îți scrii povestea... și vei continua până vei găsi cel mai bun scenariu de sfârsit al acesteia,

Pentru că suntem aici să aflăm ce putem face să fim cu adevărat fericiți. 
Am realizat că prin greșelile și succesele noastre, dacă am fi perfecți nu am avea nevoie de o viață întreagă să creștem. 

Știu că în ziua de azi e greu să crezi că mai există povești de dragoste și că ele mai sunt doar în cărți,

Dar am avut cel mai bun exemplu să cred că ele mai există și în realitate.

Așa că mulțumesc mama, mulțumesc tata care mi-au arătat că în dragoste oricât de greu este se poate trece. Că atunci când greul te lovește, dragostea unește și că cea mai grea despărțire e atunci când unul dintre ei trebuie să treacă în neființă. ~

~ Cine ești tu? ~

~ Ești, tu, 

Cel care aleargă prin venele mele 

Ești tu grefa lipită de inima mea,

Ești vulcanul care emană căldură

Și răbufnește ca o lavă fierbinte plin de pasiune.

Ești, tu,

Vântul puternic care spulberă

Umbrele bolii ce se instalează în suflet,

Vântul care împinge distanța să plece

Și o adună făcând-o tornadă în mințile mele.

Ești, tu, 

Soarele care îmi luminează iernile furtunoase;

Mugurii ce explodează în primăvară;

Ești tu, vocea calmă care-mi mângâie sufletul,

Și cea care îmi răscolește fluturii omidă din stomac.

Ești tu,

Terenul minat de care aș încerca să fug

Ești ca o beție din care nu m-aș trezi,

Ești durerea amurgului amestecat cu zâmbetul răsăritului

Ești ploaia care îmi răsare în ochi, din diamantele inimii. ~

~ Odine ~

~ Avem nevoie de iubire ~

~ E uimitor cum suntem dependenți de stimul. 

Sau, mai degrabă, totul este stimulare.
Totul este nou și avem o mulțime de lucruri de învățat, de descoperit și inventat.
Fiecare moment este o altă descoperire ...
O melodie, un joc, un dans, o tehnologie nouă, e uimitor.
Asta ne face să ne dezvoltăm.

Avem nevoie de multe stimulente pentru a ne asigura că viața noastră nu trece inutil.
Ne dorim un job care ne provoacă, să oferim tot ceea ce avem mai bun,
Ne dorim o dragoste ca la început în fiecare zi, chiar dacă nu ne schimbăm pentru dragoste întotdeauna,
Vrem să trăim pasiuni copleșitoare și interesante,
Ne dorim vise mari și grele, pentru că dacă sunt ușoare se uită repede,
Ne dorim mereu stimuli de viață cât mai intenși și câți mai mulți.

Vrem să ne îndrăgostim dintr-un simplu schimb de priviri,
Să jurăm că totul este pe viață și chiar dacă asta se va termin într-o zi,
Avem nevoie de o iubire atât de dulce care să ne îmbolnăvească,

Dar care să ardă și să fie picantă ca ardeiul,

Genul de iubire pe care să arunci gheață, dar care să nu stingă incendiul din tine

Care să o iei atât de în serios încât să te facă să îți pierzi mințile

În așa fel încât să îți iasă din cap dar care să intre la celălalt în inimă.

Da avem nevoie de iubire, pentru că ea este stimulul care ne accentuează sentimentul de trăire,

De toate tipurile de iubire, de dragoste nebună după care să suferim,

Care să ne facă să ieșim din tiparul normalului,
Care să ne pierdem capul și mințile, dar care să ne găsească sufletul zâmbind. ~

~ Odine ~

~ Dialog între noi ~

~ Tu: Uită-te în ochii mei pentru că îți spun adevărul. Au fost atâtea femei în viața mea în ultimii ani, însă cu niciuna nu am simțit ce simt cu tine.

Eu: Și de ce îmi spui asta acum?

Tu: Pentru că nu vreau să te mai îndoiești niciodată de ceea ce simt pentru tine.

Eu: Câteodată nu mai știu ce simți pentru mine. O simt din ochii tăi dar faptele tale îmi schimbă sentimentul ăsta. De multe ori aș fi vrut să fiu altfel.

Tu: Cum?

Eu: Să nu mai judec cu inima ci cu mintea, doar că nu mă lasă. Sunt prea slabă.

Tu: Nu ești deloc slabă, din contră eu cred că ești cea mai puternică femeie și de asta te iubesc atât de mult.

Eu: Că sunt puternică?

Tu: Că ești atât de specială :)

Eu: Și tu cum ești?

Tu: Eu mă simt special pentru că sunt iubit de tine și că mereu ai avut atâta răbdare cu mine și m-ai înțeles în nebunia mea.

Eu: Vrei să spui că te-am așteptat și te aștept de atâția ani....

Tu: Și o să mă mai aștepți?

Eu: Se pare că inima nu îmi prea dă de ales și mai nou mi-a infectat și mintea cu virusul ei.

Tu: Îți multumesc pentru tot ceea ce nu merit dar continui să oferi! Și într-o zi o să simți că îmi pare rău pentru tot...

Eu: Într-o zi...

Tu: Da... E de ajuns una

Eu: Da. Atunci o să te aștept... până în ziua când o să fii pregătit. ~

~ Odine ~