~ Ploaia ~

        ~ Ploaia imi bate in geam, iar trandafirii plang inundati sub dusul cerului. Inchid ochii si imi imaginez ca stropii de ploaie nu sunt altceva decat stele cazatoare spre visurile noastre.

       Ploaia cade atunci cand cerul plange de dor de iubire, de suflet. Nu vrea decat sa spele pamantul de durerile oamenilor. Iubesc ploaia pentru ca ea are lacrimile dulci.

      Lacrimile sarate sunt lacrimile amare care vin din durerea mintii care se zbate , lacrimile dulci vin din inima, din mierea sufletului.

       Sa asculti cerurile cand vor urla in tunete, caci atunci o sa te strig din toti rarunchii. Oriunde ai fi sa nu te feresti de lacrimile ce vor cadea de sus caci ele te vor imbratisa in locul meu. Ea va fi ploaia mea. ~

~ Odine ~

~ Scrisori pentru tine IX ~

     ~ Daca-ai sa intizi mana dupa mine, o sa fiu exact acolo unde m-ai lasat ultima oara si stii asta. Nici nu ai nevoie sa faci vreun efort, pentru ca m-am nascut sa fiu mereu acolo pentru tine. Si oricate furtuni vor veni, vor trece chiar lasand totul praf in spate, dar vor trece. Nu stiu cate voi mai putea duce, dar stiu ca pot destule.

        Am ajuns sa fiu exact ca o salcie, sa ma indoi dupa cum bate vantul oricarui anotimp. Sa trec prin pierderea frunzelor toamna, sa infrunt frigul iernii, primavara sa zambesc, iar vara sa imi deschid sufletul. Nu am destule brate, dupa cate crengi pleaca si se desfac din inima mea. Acolo e o metamorfoza pe care nu am sa o pot intelege niciodata. Acolo parca e leaganul botezurilor, unde se sterg pacatele si greselile, se sfintesc faptele rele. De ce am ajuns sa fiu asa nici eu  nu stiu si nici nu mai caut explicatie. Stiu doar ca e o pace si liniste, la care nu mai ajunge nici o furtuna, oricat de puternica ar fi.

       Si chiar de ti-am dat putere asupra mea, daca ar fi sa iti pun cheia aia in mana inca o data as face-o si nu din slabiciune, ci pur si simplu, fara explicatie. Nu trebuie sa explic de ce as face-o pentru ca nici nu ar fi nevoie, asa cum nici tu nu ai putea sa explici de ce in clipa in care ai intrat in inima mea, ai lasat poarta deschisa sa iti intru in camera vietii si sa stiu ce e acolo. Nu e ceva ce depinde de tine de cele mai multe ori, e ceva mai presus de orice putere de intelegere.

      La ce bun atata lupta importiva propriei persoane, importiva propriilor sentimente? Ce mai e de cucerit, cand deja acolo in inima e totul stabilit, cand proprietarul detine deja actul de proprietate? Trebuie doar acceptare si putere de a intelege si atunci se termina razboiul mintii versus inima. Eu am inteles demult asta si pe locul unde odata nu erau decat furtuni, s-a asternut linistea, dar mai presus de orice, iertarea. ~

~ Odine ~

~ Tăcerea mea ~

~ Dacă-ai să-mi ceri să mor tăcută,

O să mă sting aşa cum vrei,

Şi dacă toate astea te ajută,

N-ai să mai ştii de ochii mei.

O să-mi acopăr cu văl chipul,

Iar gura o să mi-o cos pe veci,

Voi lăsa să aşeze peste mine timpul,

Nestrăbătute şi sălbatice poteci.

Din ochi nu-mi vor mai curge lacrimi,

Ci mir mirositor ce se va dispersa,

Pe munţi până la ceruri în înălţimi,

Şi-apoi pe florile pământului se va revărsa.

Iar când ai să miroşi o floare,

Tu nu vei ştii, dar pe ale ei petale,

Vor fi lacrimile mele lăsate în uitare,

Sub forme de mir de rouă elipsoidale.

Şi-aşa tăcerea mea va rămâne de-a pururi

Transformată-n mir de rouă peste flori,

Căzută chiar de sus din ceruri,

Peste tine, sub forma de stropi zâmbitori. ~

~ Odine ~

~ Poti...daca... ~

~ Poti gasi Rai sau Iad in fiecare colt de viata, in fiecare iubire, in fiecare anotimp , peste tot.

Poti gasi destinul in orice soarta decisa de propriile-ti actiuni.

Poti intalni umbre pe fiecare cer, al oricarui colt de lume, umbre care danseaza in aer.

Pot pleca sau pot ramane in urma ta ca niste demoni care te urmaresc si tot ceea ce fac este sa itii stearga urmele pe care le lasi in vietile celor cu care te-ai intersectat.

Poti intalni stele in fiecare noapte, chiar daca sunt asezate in spatele norilor negrii, care toarna ploaie tocmai pentru a te face sa uiti ca mai exista cer senin.

Poti avea vise si in somn dar si in realitate, insa si cosmarurile tot vise sunt si de cele mai multe ori pe ele le vei intalni.

Poti intalni vantul in propriile-ti pene chiar daca ele nu se vad.

Poti fi batut de furtuni crunte, ce te vor absorbi in tornada ametitoare si sa te arunce departe de tot ceea ce aveai in jurul tau.

Poti avea parte in viata de orice, poti sa te astepti ca in spatele oricarei usi sa existe un cutit care sa te loveasca, sau doua brate sa te primeasca.

Poti darui atunci cand nu mai ai nevoie de acel ceva, doar ca in clipa aia nu e dar, ci e debarasare de ceva ceea ce nu iti foloseste.

Poti primi multe, chiar mai multe decat ai nevoie si atunci nu face decat sa arunci ce iti prisoseste.

Daca vrei sa daruiesti ceva, daruieste, dar nu ce iti este in plus, ci ceea ce ai nevoie cel mai si cel mai mult.

Daca accepti cerul senin, trebuie sa il accepti cu tot cu tunete si fulgere, cu ploi si vanturi si zapezi.

Daca vrei sa te transformi intr-o floare parfumata trebuie sa raspandesti din propriul miros, chiar si mana sau talpa care te va calca pe suflet.

Poti spune ca iubesti ploaia, daca o iubesti nu iti pune umbrela cand mergi prin ea.

Poti spune ca iubesti soarele si vara, si daca le iubesti nu te mai ascunde la umbra atunci cand te parjolesti in caldura lor.

Poti spune ca iubesti vantul, daca l-ai iubi nu ti-ai inchide ferestrele atunci cand el bate si intra in camera ta.

Poate si daca, doua cuvinte care mereu au continuare, care te transpun in cele doua universuri paralele, bine sau rau, alb sau negru, Rai sau Iad.

Poti spune ca ma iubesti, daca nu sunt egoista sa ma gandesc la tine. Insa „daca” egoismul meu ar fi atat de mare, cum am „putut” sa iti dau putere asupra vietii si inimii mele si sa te las chiar sa ma faci sa sufar? ~

~ Odine ~

~ Scrisori pentru tine VIII ~

     ~ Priveste-mi cicatricea pe care o port atat de mandra, cu capul sus si cu lacrimi in ochi. Stiu ca inca mai doare dar stiu ca vine de la tine si asta ma face sa o pastrez ca pe cel mai de pret dar pe care mi l-ai lasat in amintire. Nu vreau sa o ascund, ci vreau sa o port mandra ca am putut sa rostesc acele doua cuvinte. Ca m-ai invatat sa le pot spune, desi tu nu ai crezut in ele.

      Uneori simt ca iti pare rau, dar la fel de bine stiu ca esti prea mandru sa pleci capul. Oare asta inseamna iubirea? Mandrie? Nu, bietule muritor, adorator de iubire. Ea te invata o umilinta pe care nu ai cum sa o cunosti, decat in secunda in care te pocneste in moalele capului. Atunci citesti cuvantul ala „mandrie” si realizezi cat de infim pare in fata sentimentelor.

      Cine stie , poate intr-o zi vei invata si tu sa iubesti asa cum stiu eu sa iubesc. Iti doresc asta. Stiu ca ai sa spui ca ai iubit, dar te pacalesti singur. Ai iubit ceea ce primeai si tocmai din lipsa dragostei aleia nebune nu ti-a fost niciodata deajuns si ai avut nevoie de mai multa si mai multa iubire sa vina catre tine. Si a venit, doar ca nu te-a gasit doritor sa lasi mandria aia sa se stinga, sa o lasi ingropata si sa creasca de acolo sentimente cu radacini adanc infipte. Ele ar fi singurele capabile sa te salveze.

       Dar tu iti doresti sa fi salvat? Pentru ca de foarte multe ori am avut impresia ca iti face atata placere rolul asta de inger cazut in pacatul trupesc. ~

~ Odine ~ 

~ Eu, tu, oricine ~

~ Nu sunt un om, însă nici înger,

Dar nici măcar eu, nu ştiu ce sunt,

Sunt poate un simplu mesager,

Sau poate un fir de păr cărunt.

Sau poate sunt o biată frunză,

Care se scutură în toamnă,

Pe care-o va picta pe-o pânză,

Un pictor care n-o condamnă.

Sunt doar o urmă de nisip,

Lăsată de o talpă prea grăbită,

Călcată chiar direct pe chip,

Şi-apoi de apa mării-acoperită.

Sunt o rana în inima lovită,

De dragostea unui nepăsător,

Cu sabia de cuvinte arcuită,

Un etern de inimi cotropitor.

Sau poate sunt o biată zburătoare,

Adusă de o pală dură de vânt,

Şi-ncearca disperat să zboare,

Dar cade iaraşi pe pământ.

Nu sunt nici vis, dar nici real,

Sunt eu, sau tu, sau poate oricine,

Cine-a crezut într-un ideal,

Şi-a fost trecut prin furcile caudine.

Şi poate-oi fi, sau poate nu,

Un om, sau înger, sau cine ştie,

Ţinut în lanţ de dureri continuu,

Şi-apoi trimis departe în pustie. ~

~ Odine ~

~ Când dormi ~

~ Când dormi eu tandru te sărut

Şi nici nu ştii de mine

Căci vin pe vârfuri şi tăcut,

În noapte, lângă tine.

Şi te privesc în vise line,

Unde somnul te conduce,

Şi sunt acolo lângă tine,

Când se amestecă năuce.

Şi nici nu şti dar pe a ta pernă,

Sunt ale mele braţe tandre,

Ce îţi sunt ca o lanternă,

Când coşmarul te duce-n meandre.

Şi somnul ţi-l veghez de-aproape,

Ca un înger pe parcusul noptii,

Mângâindu-te pe pleoape,

Până-n zorii dimineţii.

Atunci plec aşa cum vin,

Pe vârfuri şi în tăcere,

Şi să mă despart e-un chin,

Dar îţi las o mângâiere. ~

~ Odine ~