~ Scrisori pentru tine ~ Partea I ~

    ~ Nu-mi darui cuvinte daca ele nu vin de acolo de unde ar trebui sa vina, din inima. Mai bine lasa-le sa se opreasca undeva in drumul mintii tale, inainte de a le elibera in vorbe. Prefer sa stiu ca ai fi vrut sa spui ceva si ai lasat nespus, decat sa fi spus acel ceva, ceea ce nu ar fi venit din miezul fiintei tale, din acea mica particica ce se lupta sa te tina in viata.

      Priveste in fata ta cum soarele se scurge tacut in mare si nu are nevoie de cuvinte. Ceea ce arata el, topeste toate cuvintele care au fost inventate. El nu are nevoie de niste litere, ci doar arata ce simte. Asa sa faci si tu. Nu vorbi nimic, ci demonstreaza. ~

                                    ~ Odine ~

~ Scrisori pentru tine ~ Partea a II-a ~

     Sa nu crezi ca nu stiu. Intotdeauna stiu si ceea ce nu spui, dar tac pentru ca ma conduce un judecator care nu vorbeste, insa de fiecare data imi arata ca asa cum vrea, asa va ramane.

        Am ajuns sa vreau sa imi iau inima si sa o pun intr-o cutie si sa o ascund departe de tine. De ce? Pentru ca uneori parca nu mai stie sa aleaga. Stie atatea si totusi isi vede de drum ca o surda.

     Mintea e un detectiv afurisit care cauta in cele mai adanci cotloane ale sufletului dupa dovezi si chiar le si gaseste de cele mai multe ori, numai ca judecatorul mut, inima, se face ca nu vede si tine parte infractorului din tine.

     Ma intreb ce mister poate sa o faca sa judece de-andoaselea? Faptul ca nu are locul mintii si nu are capacitatea de judecata? Si atunci cum alege intotdeauna numai pe dos? E asa stupid, ca avem in piept o inima pe care nu o intelegem de cele mai multe ori si culmea nici ea nu ne baga mintea in seama. 

    Poate tocmai de asta ne-a fost asezata aproape de centrul fiintei noastre, sa arate ca fara ea picioarele nu au un rost, mainile de asemenea si nici mintea nu poate sa isi gaseasca dovezile fara ca ea sa ii permita asta. Si mereu ii spune mintii: dovezile tale pe langa sentimentele mele, nu au nici cea mai mica putere, pentru ca in timp ce tu minte, intuneci ratiunea, eu incerc sa iti dau un strop de lumina sufletului tau, sa isi gaseasca drumul din tunel. ~

                                 ~ Odine ~

~ Sah-mat ~

  ~ Ne nastem impartiti pe tabla de sah a vietii si pe masura ce crestem, devenim piesele perfecte pentru un joc corect sau mai putin corect. Unii devin conducatori, altii se aciuiaza langa ei, urmand orbeste regulile stapanului, altii ajung din anumite conjuncturi, doar simpli pioni pentru sacrificiu. Si asta se intampla din pacate in tot ceea ce se numeste viata.

   

Regele alb cauta sa isi inrobeasca pionii negrii prin iubire, punandu-i sa care problemele ce le are in viata lui, toate grijile si neintelegerile din propriul subconstient. Isi alege intotdeauna slujitorii, folosind cuvinte pompoase, specifice unul rege, prin educatia ce a primit-o atatia ani.

      Stie exact cum sa faca sa isi aduca micii pioni, ca acestia sa aleaga de buna voie o cale de sclavie si sa le placa, sa le fie mila atunci cand regele va scoate o lacrima, ca un actor bun ce este, iar micii de ei sa se simta vinovati daca au folosit un cuvant in care ar arata ca nu mai pot duce in spate, poverile albe.

        Exact asa este in viata, unii sunt regii care isi cauta pionii perfecti pentru a ii ajuta in a isi conduce regatul, iar altii victimele lor, transformandu-se in pioni, fara sa isi dea seama, ajung sa isi distruga viata, iar cand vor realize va fi poate prea tarziu.

        Viata e o tabla de sah, unde pionii sunt condusi de catre regi, pentru a castiga un joc numai de ei stiut, dand sah-mat, cu miscari inselatoare prin cuvinte alese.

      Bietii pioni nici nu stiu cat de mari sunt, prin capacitatea lor de sacrificiu in locul celui ce crede ca este mai mare ca ei, insa teama de a nu mai fi „rege” l-a impins sa-i „injoseasca” sacrificand de fapt, pe cineva mai mare decat el ca suflet. ~

~ Odine ~

~ Lumina ochilor ~

~ Mi-e dor să văd lumina,

Ce n-o mai pot vedea,

Căci mi s-a dus retina,

Scriindu-mi dragostea.

Am scris de-atâta vreme,

Parcă de o eternitate,

Şi am primit blesteme,

Şi-n suflet singurătate.

Literele-s pe foi tăcute,

S-au topit de-atâta amor,

Din ochii plini cu lacrimi mute,

Ce-au orbit plângând de dor.

Te caut pe acea pagină,

Când îmi spuneai că mă iubeşti,

Tu iubirea mea divină,

Nu credeam c-o să mă orbeşti.

Ca ochii mei să vadă lumina,

Am depăşit hotarele,

Ţinând într-o mână luna

Şi-n cealaltă Soarele.

Amândouă îmi luminează,

Ochii orbi de dragoste,

Viaţa mi-o acompaniază,

În iubirile celeste.

Căci lumina ochilor,

E iubirea pentru tine,

Fără ea, eu o să mor,

Rătăcită prin destine. ~

~ Odine ~

~ Suflet ars ~

~ Din tot ce-a fost nu mai e nimic,

S-a risipit la primul val de mare,

Descompunându-se ca un produs chimic,

Nu mai poate fi adus spre reanimare.

Ţi se deschide acum în a ta faţă,

O cale liberă spre un viitor,

O altă iubire, o altă viaţă,

În care tu eşti marele regizor.

Şi o să faci aşa cum ai făcut,

Până acum din viaţa mea,

Vei lua totul să fi tu satisfăcut,

Jucându-te de-a v-aţi ascunselea.

Apoi zâmbind vei pleca pe alt drum,

Lăsând în spate, o altă schijă de iubire,

Ce a sărit dintr-un suflet făcut scrum,

Iar el va rămâne distrus în nesfârşire.

Din tot ce a fost, ai ars totul,

Pârjolind o viaţă de om plăpând,

Privind suferinţa mea ca un nesătul,

Mi-ai lăsat sufletul de iubire flămînd. ~

~ Odine ~

~ Abise ~

~ Cine eşti tu oare,

Bărbatul fără chip,

Ce doar în vis apare,

Şi se pierde în nisip?

Ce cauţi tu în vise,

Şi oare ce doreşti,

Căci visele-s ucise,

De cuţitul ce-l răsuceşti?

De ce nu încetezi,

A-mi râde şmechereşte,

Căci ochii nu sunt limpezi,

Şi ucid mişeleşte?

Tu nu şti oare,

Că sufletele-s sfinte,

Şi că rana doare,

Cu tot cu pansamente?

Că vei plăti odată,

Pentru tot ce cauzezi,

Şi inima fărâmată,

La loc n-o s-o mai aşezi?

Şi nici o faptă cu voinţă,

Nu va mai şterge în veci,

Ce faci cu bună ştiinţă,

Când sufletul mi-l seci?

Ce vrei tu străine,

De ce nu ieşi din visul meu,

Ce vrei în viaţă de la mine,

Nu ştii cât mi-e de greu?

Vreau să dispari în noapte,

Aşa cum ai apărut,

Să-mi laşi aripile rupte,

Că tare m-au durut.

Şi să-ţi continui viaţa,

Aşa cum îţi doreşti,

Să se ridice ceaţa,

Din vise si poveşti.

O să rămân în patul rece,

S-aştept s-apară-n vise,

Un chip străin ce trece,

Fără sentimente în abise. ~

~ Odine ~

~ Rătăcire ~

~ Mi-e sufletul plecat pe mare,

Şi priveşte din depărtare,

Cum timpul trece nemilos,

Şi lasă în urmă un fum gros,

Un fum din foc de iubire,

Ce-a ars mocnit pân’la mistuire.

Şi a lăsat cenuşa morţii,

În voia vântului şi-a sorţii,

Îndepărtată în patru zări,

În puncte pentru închinări.

În est răsare-un soare mândru,

Ce te atinge atât de tandru,

În nord o stea polară-aşteaptă,

Să dea direcţia cea dreaptă,

În vest se duce soarele la asfinţit,

Unde cerul şi pământul s-au iubit.

Iaraşi la sud, este sfârşitul

Unde se termină pământul,

Şi se întâlnesc fusele orare,

Să dea timpului crezare,

Să curgă prin fum nemilos,

Clandestin şi fraudulos,

Şi-n spatele lui să lase,

Cicatrici pe piei şi rupte oase.

Şi uite aşa sufletul meu,

Va rătăci pe val mereu,

Ca timpul să se oprească,

Şi fumul să se risipească.

Iar eu să văd o zare-albastră,

Tu să şti că-i marea noastră,

Marea-albastră de iubire,

Ce nu are definire,

Şi apoi să-mi spui şoptit:

„În sfârşit, ne-am regăsit”. ~

 ~ Odine ~