~ Rochie de roze ~

~ Îmi car picioarele desculţe,

Şi rănile însângerate,

Pe drumuri ce stau să-mi înalţe,

În faţă vise dezmembrate.

Şi calc pe căi ferate părăsite,

În gări în care trenul nu se mai opreşte,

Târâindu-mi picioarele-obosite,

Cu rana din talpă ce mi se adânceşte.

Păşesc tăcută pe drum agale,

Aşteptând de departe să apar-o veste ,

Să eliberez gânduri ireale,

De parcă totul e-o poveste.

Visez grădini trandafirii,

Cu spini ce se înfig adânc în carne,

Mă îneacă visul în roze purpurii,

Iar pe mormânt petale îmi aşterne.

Cu trupul plin de roze însângerate,

Precum o rochie de cununie,

Mă las pierdută pe drumuri neumblate,

Şi bântui într-o nesfârşită agonie.

Eu sunt un trunchi de trandafir,

Din mine înfloresc păduri de flori,

Pentru cel mai adorat din lume musafir,

Iubitul meu din vise, cu ochi seducători. ~

~ Odine ~

~ Rege de negru ~

~ Nu mai am nici suflet, nici cuvinte şi nici lacrimi,

Iar inima mea e în mine ca o piatră,

Atârnă atât de greu de la prea multe speranţe,

Şi mă încadrează doar frunzele căzute.

Căci viaţa mea e ca o frunză toamna,

Ce s-a rătăcit prin mii de frunze,

Aşteaptă să prindă fire de rădăcini,

Într-un pământ sterp şi îngheţat.

Viaţa mea este ca un vas spart,

Un bol fisurat, care nu mai poate ţine,

O picătură de apă pentru sufletul meu,

Atât de însetat de adevăr şi iubire.

Aruncat în foc Iadului arzător,

Se topeşte şi-l amestecă smolindu-l,

Încercând să lipească bucăţi măcinate,

Într-un pocal sfinţit, pentru regele negru.

Ai lăsat un cântec fără sunet,
Ai lăsat o poveste scrisă pentru tine,

Şoptită de îngerii fără grai,

Ce plâng nebuni in toiul nopţii.

M-ai lăsat oarbă la marginea Raiului,

Şi moartă de foame în bucătăria vieţii,

Aşteptând să apară îngerii de zăpadă,

Să mă îngheţe şi să îmi acopere ochii.

Să nu spui niciodată adio în grabă,

Pentru că acel adio e o viaţă,

Atât de lungă şi nu va primi vreo milă,

Şi nici o rază de lumină sau speranţă.

Uneori tu râzi când eu plâng,

Iar când tu plângi, eu plâng cu tine,

Dar aşa îţi va fi poate mai bine,

Rege de negru, stăpân al junglei umane. ~

~ Odine ~

~ Dor de mare ~

~ Mi-e dor de mare şi mi-e dor de tine,

Iar depărtările au gusturi peline,

Mă ţin pe loc înlănţuită,

Şi-n suflet toarnă licoarea otrăvită.

Mă otrăvesc în orice clipă,

Şi-aş vrea să pot pleca în pripă,

Fără să iau nici un bagaj,

Chiar de mi-aş pune şi sufletul gaj.

S-ajung la marea unde inima îmi bate,

Unde simţurile îmi sunt anesteziate,

La marea care îmi sărează existenţa

Şi lasă în spate ce a adus suferinţa.

Marea să îmi mângâie picioarele,

Iar tu să îţi deschizi larg braţele,

Să cânte pescăruşii printre noi,

Să ne cunune luna pe amândoi.

Şi-nconjuraţi de stele căzătoare,

Jurămintele vor deveni nemuritoare,

În uniunea cerului cu marea-albastră,

Vor fi martori la căsătoria noastră. ~

~ Odine ~

~ Zidarul ~

~ Iubeşte-mă cum te iubeşti pe tine,

Şi nu mă mai zidi în chinuri,

Cum a-ncercat Manole a pune,

Pe Ana lui adânc în ziduri.

 

Căci nu poţi construi cu jertfă,

O casă ca o mănăstire,

Şi-n ea să cânte îngerii la harfă,

Când e clădită cu nefericire.

Tu nu îmi eşti Manole,

Aşa cum eu nu sunt o Ană,

N-ai cum să aştepţi miracole,

Făcând casă cu jerfă umană.

Şi totuşi m-ai zidit pe mine,

Cu tot cu inima-mi în închisoare,

Acum din ziduri se aud suspine,

Şi rugăciuni de îndurare.

Iubitul meu, mester faurar,

Dragostea e mai presus,

Decat un monument funerar,

În care un suflet a fost răpus.

Manole-al meu cu privire senină,

Cel care pe mine m-a zidit,

În casa în care iubirea se închină,

Şi care-a uitat că m-a iubit. ~ 

~ Odine ~

~ Oare mai exista visul? ~

    ~ Oare mai exista visul? S-au l-am abandonat cu totii si, odata cu el ne-am abandonat si pe noi ca oameni. Poate ar trebui sa il redam lumii, pentru ca in fond nu avem nici un motiv sa il introducem intr-o sticla intr-o vitrina si mai apoi sa il aruncam in valuri cu speranta ca nu se va lovi de stanci. Oare mai existam noi, atat de sufocati in peisajul zilelor ce trec haotic, fiecare nesemanand cu cealalta si nici una ducand spre un vis.

     Creez idei in minte la volan, in timp ce astept la semafor verdele care ma va trimite la destinatia unde nu ma poarta si inima, ci doar masina. Desenez fraze dimineata, in timp ce zugravesc in oglinda o persoana pe care o va vedea lumea in ziua respectiva. Trimit zeci de ganduri care nu vor aparea niciodata aici, pentru ca le-am scapat, s-au dizolvat pur si simplu inainte sa imi adun fortele si sa intru aici sa le introduc in sticla…Fiecare crampei nenascut, unele chiar poetice spre aproape groaza mea – era despre tine.

       Oare mai existi tu, asa cum te tin eu minte, asa cum te vad si te aud in fiecare zi, acelasi crud salvator, acelasi milostiv calau, acelasi visator cimentat in concret, acelasi virtuos pagan? Oare mai exista pe lumea asta o dragoste atat de mare, incat sa tinuiasca in suflet mii de dorinte adresate unui Dumnezeu care exista?

      

Ne pierdem si visele si sufletele fara sa realizam ca suntem ca o bucata de hartie. Pe care poti scrie povesti si sa fie lasate in memorie, sau sa apara de undeva un cutit si sa faca acea bucata bucatele. Daca esti un norocos va exista o mana care sa le adune si sa citeasca ceea ce a fost scris acolo si sa le pastreze ca niste perle pretioase intr-o cutie. Sau ne inecam in lacrimi pana ceea ce a fost scris se amesteca intr-un amalgam nedeslusit de litere. Poate ar trebui sa visam mai mult. ~

~ Odine ~ 

~ Balada lacrimilor ~

~ Aş vrea să mă topesc într-o lacrimă

Şi să mă transform într-un ocean,

Ochii să îi umplu cu agheasmă,

Să mă-nchin ca un mirean.

Soarele  să îşi oprească razele,

În lacrima care s-a scurs,

Să-i sărute urmele,

Şi drumul ce l-a parcurs.

Să trimită îngeri albi,

Să mângâie obrajii plânsi,

Cu toţi trandafirii dalbi,

Din gradina Raiului culeşi.

Ce dacă locul e un iad,

Căci sufletul îmi e departe,

În păduri dese de brad,

Unde sunt de cer aproape.

Din sufletu-mi va curge o cascadă,

În valuri, valuri de iubire,

Şi-o să cânte o baladă,

Despre lacrimi şi simţire. ~

~ Odine ~

~ Jucătorul de inimi ~

~ Ia-mă aşa cum sunt, sau lasă-mă de tot,

Nu vreau să cad din nori şi să-mi spui că pot,

Că pot să-mi ridic, oasele rupte de pe pământ,

După ce-am picat, aproape în mormânt.

Nu-mi cere atâta putere căci sunt doar un om,

Şi sufletul mă mănâncă precum un melanom,

Ce roade din a mea carne, ca o hienă crudă,

Durerea-mi, urechile tale surde nu vor să o audă.

Nu-mi cere să cobor în Iad şi-apoi mă ridic,

Când dracii trag de mine şi muscă atât de sadic,

Înfometaţi de carnea mea se-nfruptă fără milă,

Mestecă-n demenţă şi râd în lumea lor senilă.

Şi cum încep puţin să pot scăpa din adâncuri,

Apari tu, ca un jucator şi meşter în amoruri,

Cu atu-urile-n mână amestecând în mintea-mi,

Gândurile toate şi pe toate mi le sfărâmi.

Mă transformi în mortul cel viu ce te ascultă,

De parcă eşti o forţă întunecată şi ocultă,

Ce cere slugii sale viaţa să îşi jertfească,

Să se arunce-n Iaduri, fără să clipească.

Şi-ţi cad în braţe fără nici o putere,

De a mă împotrivi chiar de-aş simţi durere,

Tac, ascult, îndur  torturi cu oase-anchilozate,

Ce-mi ceri să fac, Tu, jucătorule de inimi şi păcate. ~

~ Odine ~