~ Talismanul ~

~ Mă prinde iar iubirea pentru tine,

Mă-ntoarce şi stoarce totul din mine,

Mă urmăreşte şi mă doboară,

Din toate rănile mă înfioară.

Te iert că n-ai putut să-mi dăruieşti,

Decât lacrimi şi durere amară,

Te iert că nu şti să iubeşti,

Ci că eşti sec, precum deşertul Sahara.

Şi smulg haina de pe piele,

Să mi se vadă oasele,

Că până şi ele simt durerea,

Precum pietrele, sfărâmarea.

Aşa cum ciocanul loveşte,

Piatra care o ciopleşte,

Aşa fiinţa mi se zdruncină,

Iar inima mi se sfărâmă.

Din inima nu mai rămâne nimica,

Doar o piatră mititică,

Ce-ţi va sta in buzunar,

Pe un post de felinar.

Şi-ti va aduce noroc,

În iubirea ce-o să vină.

Ca un talisman de foc,

Să-ţi dea pace şi lumină. ~

~ Odine ~

~ Tu n-ai să şti ~

~ Am scos cuvinte din durere,

Iar din inima mea litere,

Ca să fac o poezie,

Să ţi-o dăruiesc ţie.

Însă tu nu înţelegi,

Ce înseamnă să culegi,

Dintr-o rană de iubire,

Ce nu are vindecare.

Să culegi fiecare lacrimă,

Ca să-alcătuieşti o rimă,

Să pui cuvinte de iubire,

Într-o mare amăgire.

Tu n-ai ştiut şi nu vei şti,

Ce înseamnă a iubi,

A trăi pentru o persoană,

Chiar de-o să devii ţărână.

Să fi praf în vânt şi să te zboare,

Ca pe o frunză călătoare,

Să alergi după himere,

Şi să primeşti durere.

Tu nu şti şi n-ai să şti vreodată,

Cum e să-ţi dai viaţa toată,

Să simţi că mori pentru o dragoste,

Care e doar o pacoste. ~

~ Odine ~

~ Dorinţa ta ~

~  Dacă dorinţa ta va fi să pleci pe altă cale,

Eu nu voi spune nici stai, nici nu pleca,

Voi închide ochii şi voi rămâne-n jale,

Iar gura pe veci, mi-o voi fereca.

Îmi voi ascunde fiinţa în stâncile cioplite,

Ce se deschid, spre adâncul din pământ,

Căci vântul şi furtunile, vieţilor trecute

M-au adus în viaţa asta, cu un legământ.

Să-mi dau viaţa ţie, iar tu de nu o vrei,

Să-mi adun inima zdrelită de cuvinte,

Să-i potrivesc bucăţile, lipind-o cu acel clei,

Adus din stele şi lună şi toate cele sfinte.

Şi legământul sacru cu care am venit,

Să-l port pe veci, în inima mea moartă

Până când viaţa asta, se va fi sfârşit,

Iar eu îmi voi începe, din nou, o altă soartă.

Căci nu voi mai şti a vorbi, în astă viaţă,

Decât în cânt şi rugăciune eu mă voi jertfi,

De îti vei întoarce spatele, către a mea fiinţă

Şi dorinţa ta va fi să pleci, aşa va fi. ~

~ Odine ~

~ Sacrificiul ~

~ Am aprins pentru tine luna,

Cu întrerupătorul inimii mele,

Să ne vegheze cu lumina divină

Şi cu cerul plin de stele.

Am dat soarelui foc,

Cu scânteia din inima mea,

Să fie mereu la mijloc,

Să nu ne stingem, chiar de-om vrea.

Iar dacă destinul ne va arunca,

Departe în lumea largă,

Dorul mă va sfârteca,

Cât voi avea viaţa de lungă.

Iar tu vei avea fericire,

Primită din durerea mea,

Şi-ţi vei clădi altă iubire,

Unde mi-ai îngropat dragostea.

 

Iar dacă vom mai reuşi vreodată,

Să dormim îmbrăţişaţi,

Luna se va aprinde îndată,

Şi vom fi de stele alintaţi.

Iar pe locul ce era acum un timp,

Iubirea mea ce strălucea,

Să duci un braţ de flori de camp,

Să nu o uiţi, iubirea mea. 

Când singur îţi sacrifici soarta,

Şi vrei să laşi o moştenire,

Te-ngropi in tine şi închizi poarta,

Să-i dai iubirii, o iubire. ~

~ Odine ~

~ În patul în care m-ai iubit ~

~ În patul în care am dormit,

Când m-ai atins şi m-ai iubit,

S-a transformat în pat de flori,

Descântat de vrăjitori.

În patul în care m-ai iubit,

Sufletul mi l-am lipit,

Acolo voi dormi pe vecie,

În patul unde nu e saracie.

Căci iubirea-i bogăţia,

Doar ea aduce prorocia,

De a răzbate în pustiu,

Şi a ieşi din purgatoriu.

Am adormit în forma mea de silicon,

În care m-ai turnat ca pe un cocon,

Şi-aştept să se desfacă iară,

Să prind aripi, să ies afară.

Să zbor departe în alt univers,

Cu o alta rimă şi alt vers,

Un alt poem de dragoste,

Un alt decor, altă poveste.

Iar patul în care m-ai iubit,

Noi vom trăi la infinit,

În mintea ta, în viaţa mea,

Anul trecut, acum şi pururea. ~

~ Odine ~

~ Ţigara ~

~ Nu sunt o ţigară să mă aprinzi când vrei să îi dai foc,
Nu pot să ard la comandă şi să mă fumezi pe bucăţi,
Nu pot să mă stingi când vrei alt aer în plămâni,
Şi să mă laşi aruncată într-o scrumieră,
În care zac alte mucuri de ţigară fumate de tine.
Nu pot acum să fiu pe buzele tale,
Să mă săruţi şi să mă inhalezi ca pe aerul tău,
Şi apoi să mă uiţi undeva stinsă.
Nu sunt o aromă de care ai nevoie din când în când
Atunci când te saturi de aerul ce se învârteşte în jurul tău,
Nu sunt pachetul de ţigări pe care şti că îl ai la piept,
Şi pe care îl deschizi atunci când vrei să îţi calmezi sufletul.
Nu sunt ţigara care te linişteşte cu cuvinte
Atunci când alţii te ocărăsc.
Pur şi simplu nu poţi trage aer din mine până nu mai poţi,
Doar că numai mirosul meu te face să simţi că el te ajută să respire,
Nu sunt marijuana ta care te duce în altă lume,
Doar pentru că vrei să fugi din cea în care singur te-ai aruncat.
Nu am ce cauta în scrumiera vieţii tale,
Pentru că eu nu sunt restul de ţigară fumat de alţii,

Eu încă ard şi ard şi nu mă sting niciodată,

Căci nu am capăt şi nici sfârşit.

Respiră-mă doar pentru tine,
Pentru că ard numai pentru tine,
Şi nu mă sting chiar de mă pui în paharul cu apă.

Iar de vrei să îmi simţi mirosul pielii,
Pune-mă în buzunarul de lângă inimă,
Şi inspiră-mă în fiecare secundă,
Adulmecă-mă ca pe aerul vieţii,
Şi atunci o să fiu acolo de care ori o să ai nevoie
O să îţi umplu fiinţa de viaţă, de aer, de parfum,
De parfumul iubirii care arde nebună,
Parfum de femeie care te iubeşte. ~

~ Odine ~

~ Deşertul de iubire ~

~ Nici nu mă laşi nici nu mă iei,

Nici viaţa să mi-o dai nu vrei,

Nici să mă laşi în alte braţe,

Nu accepti să şti că am speranţe.

Vrei să fiu a ta pe vecie,

Nimeni altcineva să nu mai fie,

Tu vrei ca inima mea să bată,

Doar pentru tine viaţa toată.

Şi vreau să alerg să fug de tine,

Din acel deşert ce doare-n mine,

Unde nu mai am simţire

În seceta de iubire.

Şi vreau să plouă mii de ani,

Să spele tot ce-nseamnă răni,

Să inunde ce-a uscat iubirea

Să nu mai doară amintirea.

Şi vreau să zbier şi vreau să ţip,

Căci sunt femeia fără chip,

Sunt doar o voce în deşert,

Şi-mi urlă inima din piept.

Şi dacă nici toate apele din lume,

Nu va umple golul din al tău nume,

Iar setea de tine nu o va risipi,

În singurătate voi sfârşi.

Voi rămâne acea  voce crudă,

Ce predică în seceta surdă,

În deşertul de iubire,

Ce va rămâne-n nemurire. ~

~ Odine ~