~ Fotograful ~

      ~ Eu sunt fotograful tau. Eu te creionez cu obiectivul asa cum nimeni nu o poate face. Obiectivul meu sunt ochii si mintea. Iti voi creiona o fotografie in alb si negru, cu cel mai fin creion al mintii mele. Iti voi scoate in evidenta ca o oglinda fidela, imaginea ta si stralucirea ochilor tai, dar iti voi sterge acele umbre de sub ochi de nesomn.

      Iubirea mea e fotografia frumoasa, e imaginea ta in care e culoare, dar se transforma in alb si negru, ochii albastrii sunt mai luminosi, norii sunt mai pufosi si albi chiar si asa lipsiti de picatura de cerneala.

      Fotograful inchide un ochi si griurile prind viata mai ceva ca visele implinite. El imortalizeaza clipe, vise, iubiri, uitari si regrete. Le aseaza pe toate pe un film alb-negru pentru ca toate fac parte din trecut, imagini fara viitor. Doar prezentul il lasa sa fie color precum zambetul. ~ 

~ Si ard, ard... ~

Chiar de la-nceput ai fost un hoţ

Ai stiut sa imi furi inima

Iar eu, umila ta victimă

Te-am lăsat să vezi părţi din mine.

Oferă-mi doar un motiv,

Doar puţin şi e de ajuns,

Pentru care sa te iubesc si sa fiu din nou cu tine

Sa iti cred cuvintele asa cum o faceam in trecut.

Obisnuiam sa stau cu capul pe pieptul tau,

Iar tu sa te joci in parul meu si sa-mi saruti mainile,

Acum e o alta furtuna si imi ceri sa vad lumina.

Dar eu sunt un prizonier in mainile tale care ma tin strans.

Vrei sa fiu mai puternica in fiecare zi si noapte,

Sa rezist pentru tine, sa lupt pentru tine,

Sa ma dau cu totul tie, sa nu mai am nimic pentru mine,

Sa te aleg cu sufletul liber si dezbracat si cu ochii deschisi.

Sti ce simt si ca mereu vei fi o flacara pentru mine,

Care e deajuns sa vrea sa imi dea foc,

Si imediat voi arde, arde, asa cum Iadul parjoleste tot,

Si vreau sa fug de tine si-ncerc dar nu pot. ~

~ Fulgii ~

~ Fulgii de nea sunt fluturii care au zburat prea sus in cer, au inghetat si se intorc pe pamant sa ii sarute pe cei dragi.

Se intorc de dorul de a imbratisa iar oamenii se feresc de ei.

Doar copii ii accepta cu drag, oamenii mari, ii alunga.~

~ Dovada de iubire ~

~ O stalactita si o stalagmita sunt cuplul perfect.

 Din lacrimile uneia , se naste si se dezvolta cealalta .

Una se da pe sine pentru ca cealalata sa traiasca. 

Asta da dovada de daruire. ~

~ Ingerul Cazut ~

      ~A fost odata ca niciodata un inger, ce traia in Rai. Raiul era plin de ferestre inalte, de jur imprejur cu garduri facute din trunchiurile trandafirilor care se impleteau ca niste maini ce tin greutatea lumii in ele.

      Si ingerul era unul dintre cei mai curati si frumosi ingeri, ales din vise inalte, ce avea Raiul intreg la aripile sale, unde se juca si radea alergand in Eden, in gradina de vis plina de flori.

      Intr-una din zile Creatorul cel ce il adusese in Rai, pleca spunandu-i ca intr-o zi se va intoarce lasandu-I ferestrele largi deschise. Intr-una din zile ingerul se duse spre fereastra inalta, se catara pe ea si arunca in jos o privire. Din greseala aluneca in abisul norilor cazand cu o viteza ametitoare spre Iadul de jos.

       Degeaba incerca sa dea din aripi si sa zboare, sa se agate de nimicul care il facea sa alunece si mai repede si mai repede, strigand dupa ajutorul Creatorului. Dar nimeni nu l-a auzit, iar el se prabusi in ocean.

     Un inger prabusit in adancul oceanului, se zbate cu ultimele puteri sa iasa la suprafata, dar apa cea grea il trage in jos, nestiind ca ii va rani penele imaculate. Chinuindu-se lovea cu aripile albe imensitatea albastra, dar ele in loc sa il ajute sa zboare, mai rau il trageau in jos.

       Din toti rarunchii si cu ultimele puteri isi striga Creatorul, cel ce il adusese in Rai, dar el e departe si nu mai aude si nici nu isi mai cauta ingerul odata iubit. I-a lasat fereastra deschisa, sa zboare, sa cada in Infernul albastru, pentru ca in Rai a adus un alt inger si celui cazut nu ii mai aude ruga.

     Cu lacrimi in ochi Ingerul cazut, se rupse de aripile ingreunate de apa, se trase spre mal  si atunci realiza ca din clipa aceea nu mai era un inger. Era un muritor condamnat sa traiasca in Infern. ~

                          ~ Odine ~

~ Cei ce nu au iubit ~

     ~ Doar cei ce nu au iubit in viata lor cu adevarat, vor spune ca sentimentele nu au greutate sau consistenta. Cei ce nu au iubit niciodata cu adevarat, fara sa clipeasca vor spune ca departarile pot desparti doua inimi.

    Cum sa desparta o departare doua inimi, doua senzatii nesfarsite, doua aripi crescute din interiorul fiintei lor, din chiar trairile lor?

      Doar acei ce nu au iubit niciodata din toata fiinta lor, nu vor deslusi spatiul infinit, nu vor putea simti si pipai acele sentimente care dau aripi trupului prin taria de granit pe care le-o da simplul fapt ca “iubesc”. ~ 

                           ~ Odine ~

~ E timpul... ~

        Incerc sa iau timpul si sa il aranjez zi langa zi, amintire langa amintire, pas langa pas si langa fiecare pas fiecare om care l-am intalnit in timp. Cat de intamplator trecand prin viata ne intalnim cu cei pe care-i intalnim? Ne zambim de departe, ne privim de departe, vedem cum din zari diferite, cu vieti diferite tanjim spre acelasi gand, ne facem semne, ne auzim, ne vorbim, ne apropiem, fiecare cu bucatica lui de viata.

       Ne credem Zeii plini de divinitate, ce nu pot fi atinsi de nimic. Jignim fara sa ne pese. Barfim de parca am putea trai in fiecare om care apare in fata noastra, sa simtim ce simte el, sa stim ce il doare, cand il doare, sau cand e vesel. Si ca orice Zeu ce suntem, intoarcem spatele celui ce in lacrimi sade in fata noastra cu mainile in rugaciune, cu genunchii juliti de asteptare.

       E timpul pentru curatenia sufletului, timpul in care drumurile se despica precum parul spicuit, in mii de firisoare subtiri si la fel de fragede. E timpul sa curatam copacul sufletului de frunzele uscate de iarna rece si sa le trimitem pe aripi in eternitate.

      Traim o viata de orbi, plini de lanturi invizibile si ne credem spirite libere, neconduse si nedictate de nimeni, cand de fapt suntem sclavii vietii pline de mizerii si in fiecare secunda ne imputim cu duhoarea mainilor, ce ating banii care iau mintile oamenilor, transformandu-i in zombie, ce merg fara directii.

     Ne taram hilar pe branci, inaintam ne cataram pe ascutisuri de cutit, traim, murim, murim, traim intre aici si infinit. Ne pierdem esenta creatiei si ne rupem inimile ca pe niste hartii, cand ar trebui sa facem din ele avioane sa zboare catre stele. Uitam ca ne nastem din iubire, nascandu-ne iubim, suntem o intregire a unui profund sublim; veniti din nemurire si spre ea mereu sa tanjim.