A venit toamna, cea care smulge cu ea verdele care odata era proaspatul vietii. Frunzele cad si se ingalbenesc. Se pierd iubiti, prieteni pe care ai fi putut conta o viata, asemeni frunzelor. Doar ca de pe crengile copacilor, unde au cazut frunzele vor creste altele, insa in sufletul nostru prietenii care se pierd nu mai revin niciodata inapoi. Odata plecati, sunt plecati pentru totdeauna. Se pleaca fara sa mai ai ocazia sa spui imi pare rau, sau insemni atat de mult pentru mine. Asta e legea vietii poate, una cruda, dar asta e. Nimeni nu ne mai intreaba daca ne place sau nu. Pur si simplu cand e vremea plecarii, se pleaca si atat.
Intotdeauna se spune ca putem fi inlocuiti. Da, insa sentimentele care se sadesc in suflet pentru cineva sunt asemeni unei masele, care e adand infipta in maxilarul tau, in inima ta. Ai scos-o de acolo, in locul ala nu mai creste nimic, ramane gol si atat. Ramane locul unde odata era ceva ce facea parte din tine si cu orice ai acoperi nu poate sa suplineasca ceea ce odata era bucatita din inima ta.
Cad frunze, iar si iar, peste cei care vad, peste cei care nu o fac...
Cad frunze si mie atat de teama sa nu le doara.
Simt durerea fiecarei frunze ce cade si as dori sa o salvez de acest destin tragic.
Dar ma tem , ca atunci cand as prinde-o as strange-o prea tare si nemilos i-as amplifica durerea. As transforma-o in pulbere de perfectiune.Frunzele au nevoie de liniste tocmai pentru ca sacrificiul lor sa fie deplin. Iar oamenii...sunt frunze.
