~ Îți scriu și rescriu poezii cu buzele pe piele,
Poezii eterne pe care nici timpul și nici distanța nu le vor șterge.
Tu îmi scrii poezii cu mângâieri, iar când mi-e dor le recitesc.
Îmi scrii poezii pe retină, iar eu îți gust pleoapele,
Încât atunci când te privesc mă lași fără cuvinte.
Mă dezbraci de piele cu fiecare cuvânt,
Mâinile tale mă mângâie cu fiecare privire,
Buzele tale îmi mănâncă fiecare șoaptă,
Iar ego-ul gol al anatomiei mele imploră epitete de dezmierdare.
Calci pe muțenia pielii mele,
Și flăcările astea îmi ard pielea de mătase
Într-un foc infernal, iar flăcările par ceva sublim,
Suntem o amestecătură de durere în piele și splendoare,
Ceva ce nu aparține acestei lumi,
Ceva ce e legat de ironia sorții, ce vine de dincolo de viața asta,
Ceva ce trebuie să iau și ceva ce trebuie să dau,
Ceva ce îmi dai și ce trebuie să primești,
Ceva ce trebuie rescris, o odă în care intensitatea simțurilor
Au nevoie de dezmierdare, pentru că pur și simplu....
E o legătură menită să existe...
Delir, foc, strălucire, tăciune, aer care hrănește și se hrănește,
În care mă implori să vin... vin... nu mă lași să plec... nu vreau să plec
Și totuși plec, dorința ta arde, iar pielea mea e beată de tine...
Rămân... Tu stai... trucuri de foc cu foc,
Mă simt perfectă, totală și completă,
Pentru alții ceva de neînțeles, dar ceva ce ar trebui
Pentru că totul este și va fi, așa cum trebuie să fie.
Într-adevăr, ești o gură de aer proaspăt care mă inspiră,
Mă hrănește, mă liniștește, mă agită, mă dezarmează.
Nici eu nu înțeleg modul ăsta de a te iubi,
Nu o pot defini în cuvinte așa cum mi-aș dori să o fac,
Pentru că e înțeleasă cu adevărat doar de inimă. ~
~ Odine ~
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu