~Ești contradicția mea constantă ~

~ Iubește-mă cu cuvinte tăcute, între tăceri care țipă,

Iubește-mă pendulând între mângâieri

Și adieri de priviri care străpung pielea,

Între păcate glorioase și sfințiri smerite.

Iubește-mă în lumina lunii, în strălucirea soarelui,

Iubește-mă lent, fără oprire, cu nebunie

Și răstignește-mă cu atingerile tale.

Te inhalez, te respir, căci mă oxigenezi,

Mă seduci, mă amețești, mă îmbeți, intoxică-mă,

Tu, cu parfumul tău trezești dorința-n mine,

Simte-mă, cum eu te simt pe tine,

Până nu mai știu ce simt pentru tine.

Că te iubesc, te urăsc, într-un mod inexplicabil,

Cu stările mele delirante, cu slăbiciunea mea,

Căci numai tu îmi înțelegi inima.

Te iubesc, te urăsc, îmi placi, nu-mi placi,

Ești contradicția mea constantă,

Plăcerea, durerea, lacrimile, bucuria, calmul, furtuna,

Raza mea de Soare, fulgerul, cel de-al șaptelea cer,

Apa vie, vărsată pe piele, pe epiderma sufletului meu.

Ești setea de foc și zăpadă, cea care purifică totul,

Sete și foame sub pătura de stele care acoperă goliciunea sufletului,

Cea care stinge păcatul luat cu asalt de focul mistuitor al dorinței

Și presărat de această credință necontenită pentru dragoste.

Chiar dacă aș umbla prin deșert fără strop de apă și fără haine,

Fără pielea de mătase care-mi acoperă trupul,

Ai fi ghidul meu și respirația din zori,

Adierea senină și eternă care urlă plăcerea acestei lumi.

Te caut și te recunosc ca ecoul care zboară în neant,

Ca lumina și mântuirea ființei mele,

Eu, copilul care plânge doar de dor,

De foame și sete a sufletului, de comuniune cu altarul.

Nu cer nimic pentru mine, Zeul meu,

Eu doar aduc o ofrandă iubirii pentru tine,

Câte un vers tactil, sculptat de mâinile olarului tăcut,

Înfășurându-te în mireasma cerului,

Dincolo de viață și de moarte,

Unde vom fi uniți mereu cu un șir de caractere,

Iar din unirea noastră, vor fuziona suflete eterne

Dând viață dragostei, pentru totdeauna. ~

~ Odine ~