~ Și oamenii și oglinzile nu văd suflete, ci chipuri ~

~ Uneori nu știu

Dar mă îndoiesc ca oglinda mă reflectă cu adevărat,

Așa cum sunt.

Niciodată nu știe ceea ce șoptește tăcerea mea,

Nu vorbesc cu ea, iar tăcerea mea

Este reflecția tăcută din oglindă.

De unde știe ea vârsta mea? Sau numele?

Ea reflectă doar ceea ce vede la exterior

Nu ceea ce e în inima mea.

Dacă ar fi cunoscut ce se află acolo,

În anumite momente m-ar fi reflectat aproape moartă.

Oglindă ipocrită, care redai doar ceea ce vezi!

Știi tu ce înseamnă fericirea?
Doar pentru că cineva zâmbește în fața ta nu înseamnă că e și fericit,

Sau dacă cineva are ochii plânși, nu înseamnă că e de la oboseală.

Când apare cineva machiat nu înseamnă că e la fel de frumos

Și că în spatele unui fond de ten se ascund cicatrici.

Tu vezi doar coaja celui ce se înfățișează,

Nu și oasele lui.

Nu ești deloc înțeleaptă chiar dacă ești atât de tăcută,

Tu ești doar ceva ce nu reflectezi sufletul,

Ci un decor.

Ți se pot juca în față piese de teatru,

Dar nu scenariul vieții

Și uneori deformezi originalul.

Vezi? Acum mă uit la tine,

Sunt machiată aproape perfect.

Știi tu ce e dincolo de masca asta? NU,

Dar totuși ai văzut mai multe decât ochii adevărați,

Ai unor persoane care s-ar presupune că au suflet.

Și atunci cum aș putea să le cer lor să vadă ce e dincolo de farduri?

Doar pentru că au suflet... dacă îl au?

Acum îmi vezi lacrimile și fardul ce curge și nu ai suflet...

Un om le-a văzut și nu a înțeles ce e dincolo de ele.

E clar... Și oamenii și oglinzile nu văd suflete, ci chipuri.

Și atunci cum te simți când nu mai simți nimic?

Ca o oglindă. ~ 

~ Odine ~