~ Rege de negru ~

~ Nu mai am nici suflet, nici cuvinte şi nici lacrimi,

Iar inima mea e în mine ca o piatră,

Atârnă atât de greu de la prea multe speranţe,

Şi mă încadrează doar frunzele căzute.

Căci viaţa mea e ca o frunză toamna,

Ce s-a rătăcit prin mii de frunze,

Aşteaptă să prindă fire de rădăcini,

Într-un pământ sterp şi îngheţat.

Viaţa mea este ca un vas spart,

Un bol fisurat, care nu mai poate ţine,

O picătură de apă pentru sufletul meu,

Atât de însetat de adevăr şi iubire.

Aruncat în foc Iadului arzător,

Se topeşte şi-l amestecă smolindu-l,

Încercând să lipească bucăţi măcinate,

Într-un pocal sfinţit, pentru regele negru.

Ai lăsat un cântec fără sunet,
Ai lăsat o poveste scrisă pentru tine,

Şoptită de îngerii fără grai,

Ce plâng nebuni in toiul nopţii.

M-ai lăsat oarbă la marginea Raiului,

Şi moartă de foame în bucătăria vieţii,

Aşteptând să apară îngerii de zăpadă,

Să mă îngheţe şi să îmi acopere ochii.

Să nu spui niciodată adio în grabă,

Pentru că acel adio e o viaţă,

Atât de lungă şi nu va primi vreo milă,

Şi nici o rază de lumină sau speranţă.

Uneori tu râzi când eu plâng,

Iar când tu plângi, eu plâng cu tine,

Dar aşa îţi va fi poate mai bine,

Rege de negru, stăpân al junglei umane. ~

~ Odine ~